Foc, furie şi ridicol
Cine avut răbdare să parcurgă volumul Fire and Fury: Inside the Trump White House al jurnalistului Michael Wolff a descoperit că și subiectele politice pot oferi cititorului o paletă de sentimente care, altminteri, e disponibilă mai degrabă pasionaților de literatură.
Fire and fury te poate stupefia, amuza, jena sau speria. Conturul personajelor, începînd cu cel principal – președintele american Donald Trump – e trasat în tușe groase și cu detalii atît de intime încît, recunosc, nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva Wolff fabulează un pic, din prea mult entuziasm.
Descoperim acolo o administrație ineptă, dominată de amatori ambițioși a căror ascensiune s-a produs pe fondul unui sistem politic marcat de lașitate, manierism și refuzul permanent al unei evaluări oneste atît a situațiilor, cît și a oamenilor.
Una din scenele celebre deja este aceea în care îl găsim pe președintele american, „liderul lumii libere“, retras în dormitor la o oră la care majoritatea oamenilor nu au ajuns încă acasă și certîndu-se cu unul dintre cele trei ecrane de televizor instalate la dorința sa expresă. Cu un cheeseburger în mînă, dl Trump strigă la televizor sau îl aprobă și, în momentele de maximă excitare, întinde mîna după telefon pentru a-și face cunoscute opinile pe Twitter, spre deliciul analiștilor și militanților de toate felurile.
Apoi îl descoperim un președinte incapabil de concentrare, neatent și deloc dornic să citească documentele elaborate de personalul Casei Albe sau al instituțiilor din subordine. Trump al lui Wolff nu e preocupat decît de sine, respectă foarte puțini oameni și se teme de structurile pe care a ajuns să conducă. Aplică un soi de „divide et impera“ de desene animate și se distrează sincer cînd își pune subordonații în dificultate. Ba chiar face din asta un soi de joc permanent care îi exasperează pe funcționarii și politicienii de carieră.
Aici trebuie spus că președintele american are un rol diferit de cel al șefilor de stat europeni, atribuțiile sale fiind mai degrabă o combinație de președinte cu premier. Rezultatul e o administrație în haos care promite, dar nu livrează, atacă pentru a se apăra și emite instantaneu teorii tembele fără să clipească și fără să calculeze consecințe. Exemplu: „Oamenii au dreptul la fapte alternative“ (Kellyanne Conway). Post-adevărul guvernează.
Și guvernează după instinct și umori, dar, mai ales, după ideile ultimei persoane care a apucat să vorbească cu președintele. Acea incapacitate funciară de concentrare a președintelui face ca sub el să fie un concurs permanent privind accesul. Iar la concurs participă toată lumea – oamenii familiei Mercer (Stephen Bannon, Kellyanne Conway), politicienii de carieră (Reince Priebus, Paul Ryan) sau familia (Ivanka Trump – fiica, Jared Kushner – ginerele). Toate aceste grupuri sînt într-o competiție permanentă pentru captarea atenției peștișorului de aur. Fiecare are scopurile proprii și e greu să nu simți un pic de simpatie pentru Trump, în fața permanentelor presiuni la care este supus în cartea lui Wolff. Liderul lumii libere pare prizonier într-o fotografie în care n-a vrut să apară. De altfel, felul în care încearcă permanent să scape de responsabilități aduce cu acela al unui copil obligat să facă exerciții din culegerea de matematică lăsînd jocul de Lego neterminat, împrăștiat pe covor.
Nu lipsește, evident, Rusia. E subiectul care i-a provocat cele mai mari pagube președintelui Trump, pînă acum. Însă din cartea lui Wolff nu se desprinde portretul unui candidat manciurian, pregătit să pună Statele Unite în genunchi în fața lui Vladimir Putin. Cititorul rămîne mai degrabă cu imaginea unui om de afaceri care face alegeri dubioase, naive, uneori prostești de-a dreptul. Wolff conturează, mai degrabă, portretul unui membru al crimei organizate, nu tocmai inteligent, decît pe acela al unui politician rece, calculat și trădător. Dacă în relația președintelui cu elemente rusești au intervenit și detalii care pot construi un caz de înaltă trădare, acestea sînt mai degrabă accidente, sugerează Wolff. În cuvintele fostului strateg prezidențial Stephen Bannon, cheia e în zona de afaceri și, foarte probabil, de acolo se va trage căderea familiei prezidențiale, dacă lucrul acesta se va întîmpla vreodată.
Cartea lui Michael Wolff nu trebuie tratată ca un document oficial. A fost aprig contestată de către o parte din personaje, Trump în primul rînd, iar jurnaliștii americani din presa „mainstream“ (aceea pe care președintele o urăște și o curtează în egală măsură, tînjind după legitimitatea pe care numai ea o poate oferi) nu au ezitat să scoată în relief inexactități, nepotriviri și greșeli.
Merită totuși citită pentru a fixa în timp un moment. E o mărturie a degradării și a limitelor ritualului politic care stă la baza oricărui sistem de guvernare. Trump trece ca elefantul furios peste convenții, înțelegeri și cutume. O face împingînd haotic narațiunea pentru a-i testa rezistența și pentru că se teme de secunda în care apropiații săi și publicul american își vor da, pentru o secundă, răgaz să înțeleagă.
Trump se teme de ridicol, dar îl cultivă. Trump cere recunoaștere, dar nu e capabil să o aprecieze cînd o primește. Mai toți apropiații săi simt că imaturitatea sa poate fi folosită, iar Trump pretinde că nu știe asta.
Trump nu guvernează. Trump ridiculizează. Pe sine, pe ceilalți, pe toată lumea. Trump e un avertisment care n-a fost scris și rostit la timpul lui. Acum e realitate.
Este, evident, oglinda în care se văd derapajele partizanilor săi. Dar în aceeași oglindă se văd lașitățile celor care l-au făcut posibil. Mulți dintre ei fac parte acum din rezistență.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
