Despre autonomie
Sînt oameni al căror sport favorit e să prevadă dezastre. Economice, politice, sociale. Dacă ținem cont că și un ceas defect arată corect ora de două ori pe zi, oamenii aceștia își vor vedea la un moment dat profețiile îndeplinite. Probabil economia se va prăbuși, probabil vom avea o criză politică internă și o situație complicată din punct de vedere al contextului extern. Probabil vom vedea noi și noi demonstrații de stradă. România nu trăiește în afara lumii și asta e, de fapt, vestea bună. România are încă cetățeni dornici să își exercite drepturile și libertățile. Asta e o veste și mai bună.
Există, pe de altă parte, chiar și o teorie recurentă cu iz de disperare care spune că pentru un start proaspăt e nevoie de o criză serioasă, e nevoie să fie atins fundul prăpastiei. Personal, nu cred că asta e ceva de dorit sau util în vreun fel. Acest tip de atitudine e simptom de orbire. Denotă o fantastică lipsă de imaginație și, trebuie spus, o dăunătoare lipsă de idei. Nu cred că radicalismul, retoric sau de altă natură, poate servi în momentul ăsta intereselor României, decît în măsura în care ne-a lovit brusc o nostalgie pentru începutul anilor ’90. Pumnul scurt și eficient aplicat de un demonstrant unui pensionar năuc în Piața Victoriei de acolo e.
La fel și mesajele Primăriei Bucureștiului, care ba vorbesc despre anarhia de pe străzi, ba critică forțele de ordine pentru lipsa de fermitate. Mie, unuia, mesaje de felul ăsta îmi aduc inevitabil aminte de vocea lui Ion Iliescu instigînd la lichidarea cu orice mijloace a manifestației din Piața Universității. Eram copil în vremea aceea, dar mi-a rămas în minte tonul impacientat al fostului președinte vorbind despre „bande legionare“. Un discurs pe care ulterior l-am asociat coloanelor de fum vizibile în depărtare și imaginii unei Piețe care păstra încă urmele intervenției „spontane“ a minerilor.
Nu sînt de părere că unei puteri din ce în ce mai insensibile la noțiuni democratice primare, izolaționiste și dominate de infractori trebuie să i se răspundă cu flori și îmbrățișări. Nu cred, pe de altă parte, că modelul de rezistență trebuie să implice în vreun fel violența sau abandonul gîndirii critice. Cred că e perfect rezonabil, ba chiar folositor, să te întrebi dacă Opoziția (civică sau politică) procedează corect. La fel cum cred că oamenilor care o compun trebuie să le fie puse sub semnul întrebării motivele și metodele. Atunci cînd alegi să nu faci asta, cedezi acest teren retoric Puterii.
Și atunci Puterea va putea să confiște discursul critic, pe care îl va adăuga celui triumfalist sau propagandistic pe care îl practică deja cu atît de multă pricepere. Alegînd credința oarbă în locul unei comuniuni de valori care au în mijloc libertatea și altruismul, nu faci decît să te înscrii într-o coloană mărșăluind către o țintă decisă deja de radicalii din frunte. N-ai prea multe de spus pentru că obiectivele tale devin minore, vocea ta e acoperită de strigăte, nuanțele devin irelevante. Practicînd radicalismul, nu numai că poți îndepărta oamenii mai calmi, dar, mai ales, îi pui în pericol pe cei care încep să creadă că asta e calea de mers înainte. Nefericitul acela care a lovit un pensionar va răspunde probabil penal pentru fapta sa. Cui folosește incidentul respectiv? Exclusiv propagandei Puterii. În rest, toți pierd: pensionarul năuc, demonstrantul și manifestația legitimă din Piața Victoriei.
Nu vreau să se înțeleagă de aici că responsabilitatea majoră pentru degradarea discursului public e în stradă. Din contra, după cum remarca Vlad Petreanu, protestele românești din 2017 sînt printre cele mai politicoase demonstrații văzute vreodată. Oameni civilizați care au ceva de spus. Însă chiar și așa, ca orice mișcare de stradă, ele poartă un inerent risc al unei degradări. Și am văzut primele semne în săptămînile trecute. Responsabilitatea primară pentru otrăvirea aerului aparține celor care folosesc ticălos legitimitatea votului pentru a distila ură. Și o fac minut cu minut și oră cu oră pe canalele afiliate. A interpreta asta însă ca pe o licență universală pentru abandonul principiilor e contraproductiv. Așa apar mai tîrziu regretele. Și avem teribil de multe cazuri. Ziariștii care îl sprijineau necondiționat pe Ion Iliescu în 1990 învățînd democrația la locul de muncă și pe spatele publicului care îi citea cu un soi de disperare, partizanii Convenției Democratice care au preferat întotdeauna să nu vadă mediocritatea, martorii lui Traian Băsescu care și în ziua de azi speră că nu au fost înșelați cinic, toți aceștia se uită înapoi cu oarecare jenă. Sînt multe astfel de cazuri, cred că știm cu toții cel puțin unul.
Cred că gîndirea critică e mai utilă pe termen lung decît șablonul de moment, ironia e mai bună decît înjurătura, iar sarcasmul e mai eficient decît pumnul. Altfel spus, scopul nu scuză mijloacele, iar autonomia salvează persoana. Dacă mergeți la manifestații, amintiți-vă că mulțimea nu are CNP. Asta e valabil pentru orice miting, inclusiv pentru unul împotriva „statului paralel“.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
