Povestea ProPublica (III)

Într-un fel, Paul Steiger personifică jurnalismul de mare calitate, acela către care priveam cu toții la începutul anilor 1990. Pe atunci, ne uitam prin presa occidentală, mai ales prin cea anglofonă, și înțelegeam marile lecții: separarea totală a paginilor de opinie de cele de informație, verificarea informației din trei surse, păstrarea unei anumite detașări a relatării și mai ales echilibrul. Era modelul nostru. În presa de astăzi, nu prea mai găsești așa ceva. Nici măcar în marea presă care, acum aproape 30 de ani, ne contura idealul după deceniile de presă comunistă. Jurnalistul de astăzi se implică afectiv în ce scrie, umorile lui nu doar că se văd, dar aproape că scriu relatarea, iar verificarea informației se face grăbit și superficial, dacă se face. Jurnalistul de astăzi nu mai vrea să afle, ci cere direct socoteală – el nu mai informează, ci trage direct la răspundere. E grăbit, superficial și, am mai spus-o, pare că nu-i pasă dacă cuvintele lui sînt prea grele sau prea ușoare, le aruncă pur și simplu sub ochii tuturor cu nonșalanță. Sau cu inconștiență.

Paul Steiger pare că vine din altă cultură a presei, dar reușește cumva să fie pe mai departe adecvat și relevant. Îmi vorbește despre legătura pe care jurnalistul trebuie să o facă între informație și temă. Orice informație subîntinde o temă mai mare, generală. Jurnalistul nu are, poate, timpul și spațiul editorial să trateze tema, dar este foarte important să-i facă pe cititori să înțeleagă care este tema informației pe care o relatează. Doar așa informația își vădește relevanța și, în cele din urmă, utilitatea. Și nu ezită să-mi spună opinia lui despre echilibrul unei relatări: „Cînd eram la Wall Street Journal, obișnuiam să spun că vindem două ziare la preț de unul. Paginile de opinii și comentarii erau viguros de dreapta, dar paginile de informație, cele pe care le coordonam direct, erau echilibrate. Țineam mult la asta. Și precizez că pentru mine echilibrul unei relatări nu înseamnă să dai trei paragrafe dintr-o parte și alte trei paragrafe din cealaltă parte, și gata. Nu cred nici în relatarea faptelor brute și atît. Așa ceva nu ajută deloc cititorul. Dimpotrivă, îl încurcă. Faptele trebuie explicate. Echilibrul vine din onestitatea jurnalistului. Dăm faptele așa cum sînt, relatăm întregul context și încercăm cîteva ipoteze explicative rațional posibile. Este important să-i dai cititorului ideea că există percepții diferite asupra faptelor, dar să explici clar că acestea sînt doar percepții. Asta înseamnă pentru mine echilibru.“ Replic: „Dar trăim în epoca fake news și a post-adevărului! Învățăm că fiecare are adevărul lui și că toleranța înseamnă să acceptăm asta.“ Paul Steiger reacționează imediat: „Eu nu cred în această teorie a adevărului. Pentru mine, adevărul este cel al faptelor. Chiar dacă instinctele tale te duc într-o direcție sau alta, faptele rămîn acolo unde sînt.“

Am sentimentul că jurnalismul se schimbă și pentru că exigențele publicului au crescut. Se cere jurnalistul impecabil, aproape sfînt – publicul și breasla sînt tot mai pretențioase. Ne interesează nu doar cum își face un jurnalist meseria, ci și ce fel de om este. Credibilitatea relatărilor sale este totuna cu credibilitatea lui ca om. Poate fi un jurnalist blamabil pentru păcate mai mult sau mai puțin private un bun profesionist? Mă uit la ceea ce se întîmplă în America. Valul #metoo a scos din profesie jurnaliști pînă mai ieri respectați și influenți, oameni cu solide cariere în presă, pentru că au avut un comportament nepotrivit în relația cu femeile cu cine știe cît timp în urmă. Iar această reacție nu ține cont de ideologie: sînt măturați, deopotrivă, jurnaliști de la dreapta și de la stînga. Paul Steiger îmi spune că fenomenul hărțuirii sexuale ajunsese, totuși, să aibă o amploare inacceptabilă. Dar, ca de obicei, analiza lui este nuanțată: „Adevărul este că toți am cam închis ochii cînd Bill Clinton a avut un comportament total nepotrivit, fiind președinte în funcție. Totuși, îmi amintesc că, pe atunci, cînd toată lumea auzise povești de acest gen de la Casa Albă, am cunoscut femei care mi-au spus că speră ca președintele Clinton să le facă și lor avansuri de acest gen. După cum am cunoscut și persoane absolut dezgustate de ceea ce se auzea. Cazurile de genul acesta sînt extrem de delicate. Uneori, aruncăm și copilul odată cu apa murdară din copaie. Dar, repet, se ajunsese prea departe. Ceea ce s-a întîmplat la FoxNews sau ceea ce se întîmplă la Hollywood este absolut intolerabil.“

În final, Paul Steiger îmi dă, fără să vrea, cea mai frumoasă definiție pentru jurnalismul de calitate: „Trebuie ca oamenii să poată să-și judece singuri viețile după ceea ce citesc în ziare.“ Presa ca reper existențial! Abia de aici poate începe o discuție despre ceea ce are presa de făcut într-o lume liberă, despre distincția dintre presa liberă și propagandă, despre statutul jurnalistului și despre răspunderea lui. Dar interviul se termină brusc, căci Paul Steiger trebuie să meargă la Gala Superscrieri, unde este invitat de onoare. Ne strîngem mîinile. Sînt pur și simplu cucerit de el și îmi spun că am petrecut una dintre cele mai folositoare ore din viața mea. Nu din viața mea de gazetar, ci din viața mea de consumator de presă. El va mai rămîne cîteva zile în București, ca turist. Eu voi rămîne încă mulți ani în București, ca locuitor.

Thank you, Mr. Steiger!