De ce este importantă independenţa justiţiei?
Întrebarea din titlu se află pe buzele a foarte mulți dintre oamenii din jurul nostru. Există concetățeni care nu înțeleg de ce se consumă atîta energie pentru apărarea Justiției și menținerea independenței sale. Se întîmplă aceasta pe un fond de necunoaștere a valorilor lumii libere. Oamenii din stradă sînt considerați chiar, uneori, a fi unii dintre acei veșnic nemulțumiți care protestează doar pentru a se afla în treabă. Ultimele evenimente însă, și mă refer aici la protestele celor care înfăptuiesc actul de justiție, adică judecătorii și procurorii, schimbă perspectiva. Ei sînt oamenii care știu exact pentru ce protestează, iar atitudinea lor legitimează în mod clar protestele din stradă. Marea miză a modificărilor la legile Justiției este aceea de a-l pune pe cel care trebuie să aducă dreptatea la mîna celui puternic. Abia atunci cel puternic va deveni inatacabil și invulnerabil, iar puterea va căpăta fața urîtă a absolutismului și a dictaturii. Deși am mai făcut-o și cu altă ocazie (vezi Capitalismul – o dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, Iași, 2016), este bine să discutăm despre rolul legii și independența Justiției într-o lume liberă și deschisă.
De ce trebuie să ne batem pentru supremația legii, asigurată prin independența Justiției? Întrebare simplă, la care este destul de complicat de răspuns. Mai întîi vom spune că dorința dintotdeauna a noastră, a oamenilor, este aceea de a trăi într-o lume mai justă, pe cît posibil mai dreaptă, în care cel moral să se simtă confortabil. Respectul față de regulă este o valoare fundamentală a lumii libere. Dacă nu ar fi așa, lumea noastră ar arăta ca o junglă în care ne-am sfîșia reciproc. Dumnezeu ne-a dat un cod de reguli după care să ne conducem (morala de tip religios), dar și noi, oamenii, am inventat legi între noi (morala laică). Este important pentru om, în dimensiunea sa de ființă socială, să știe că trăiește într-o lume a dreptății sau care se bate pentru a deveni mai dreaptă. În afara acestui sentiment, vecinătățile, relațiile umane cu „celălalt“ pot fi iremediabil compromise. Ne dorim dreptatea așa cum respirăm și acest lucru ne împinge în bătălii pe care altfel nu le-am înțelege. Sînt multe lucruri pe care oamenii le tolerează în relațiile dintre ei, însă nedreptatea este cel mai puțin tolerată. În căutarea dreptății, oamenii au provocat războaie și revoluții, iar cu gîndul la dreptate și-au dat de foarte multe ori viața. Prin justiție și accesul la căutarea dreptății, oamenii pot deveni egali și prin lipsa acestora, oamenii devin profund inegali, supuși tuturor presiunilor și întîmplărilor care le pot strica viața și îi pot face nefericiți. În căutarea dreptății, am inventat sisteme noi de organizare socială, cum sînt socialismul sau fascismul, două fețe ale aceluiași rău. În căutarea dreptății, oamenii îmbrățișează utopiile, pentru că utopiile promit o asemenea lume, mult visată.
Azi am înțeles că sensul dreptății între oameni nu mai poate fi acela al egalității nivelatoare și, în sfîrșit, acceptăm diferența ca pe un fapt social natural. Se întîmplă așa pentru că numai capitalismul a rezolvat problemele de bază ale existenței umane. Nu ne mai este foame, nu ne mai este frig și avem o hai-nă pe care s-o punem pe noi. Din această cauză am devenit toleranți și sofisticați. Dacă mîine ne-ar fi din nou foame și frig, atunci comportamentul nostru ar deveni brusc primitiv, iar poleiala de cultură și civilizație ce pare a avea un sens acum ar ajunge fără sens. În demonstrația a ceea ce spun vă invit să urmăriți comportamentele unor oameni din state foarte bogate atunci cînd magazinele oferă reduceri substanțiale de sărbători. Acei oameni nu mai sînt cetățenii civilizați ai unei țări foarte bogate, ci sînt o turmă de animale care se calcă în picioare pentru a obține o rochie de mireasă sau un produs electronic mai ieftin.
Nu poți fi liniștit într-o lume percepută ca fiind injustă pentru că nu ai decît o viață și în această viață fiecare dintre noi are pretenția acceptării diferenței doar dacă șansele sînt egale pentru toți, iar ceea ce ne diferențiază sînt meritele fiecăruia dintre noi. În lipsa recunoașterii meritelor și pe fondul introducerii altor criterii, capitalismul poate fi profund denaturat și pus în pericol. Bătălia pentru prosperitate și avuție poate să se transforme în haos social dacă nu este guvernată de lege. În lipsa legii, libertatea își pierde conținutul, devenind haos și dezorganizare. Kant definește libertatea cu ajutorul conceptului de lege. El spune: „…omul este liber dacă nu datorează ascultare nici unei persoane, ci numai legilor“ (apud Friedrich Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, București, 1997, p. 98). De aceea, combaterea corupției este atît de importantă. Numai legea și respectarea legii ne pun într-o situație de șanse egale și de recunoaștere a averii celuilalt ca fiind legitimă. Într-o lume a libertăților, doar legea este cea care pune semnul de egalitate între noi. Restul este diferență și diferențiere. Dacă nu există lege, libertatea este negată în esența sa. Liniștea socială și acceptabilitatea socială sînt concepte și realități sociale foarte fragile în lipsa legii, impusă în mod egal pentru toți. Un polițist care nu-l amendează pe alt polițist, atunci cînd cel din urmă încalcă legea, face o mare greșeală, iar un judecător care oferă pe tavă avantaje colegilor de profesie face o eroare și mai mare. Sentimentul că trăiești într-o lume care și-a făcut din nedreptate un mod de a fi este cel mai demolator și descurajator dintre toate trăirile comune pe care le poate avea o colectivitate. Se pleacă mult din România și o parte importantă a celor care pleacă o fac și în căutarea unei lumi mai drepte, mai juste.
Oamenii au nevoie să se știe apărați de lege. Legea este cea chemată să-l apere pe cel sărac de posibilele abuzuri ale celui bogat. Există milioane de oameni care își construiesc viața în spiritul respectului față de lege. În bătăliile pe care le purtăm zilnic ne ciocnim cu toții, bogați și săraci, puternici și slabi. A aduce legile în favoarea celor bogați și puternici ar avea un efect de profundă contaminare socială negativă. Abia atunci România nu va mai avea speranța că poate fi o democrație. Pariul cu oligarhizarea definitivă a țării va fi cîștigat. Din acel moment, nu ne vom mai putea revendica drept parte a lumii civilizate.
Tot legea este chemată să apere bunurile comune, să zicem bugetul statului, de lăcomia celor care ne conduc. Nu există alte instrumente de apărare. Și, din acest motiv, toleranța față de corupție trebuie să fie redusă. Nu putem discuta despre satisfacție și predictibilitate într-o organizație coruptă. Într-o enumerare a cauzelor care produc instabilitate și neliniște într-o societate, Aristotel vorbește despre lipsa de măsură, frica, excesul, disprețul, înălțarea dincolo de proporționalitate, intrigile, neglijența, mărunțișurile, inechitatea. Referindu-se la acceptabilitatea socială a îmbogățirii, filozoful grec arată: „Cîștigul și averea îi îndreaptă pe unii împotriva altora, nu pentru a agonisi ceva pentru ei înșiși, așa cum s-a spus mai înainte, ci întrucît constată că alții au mai mult, unii pe drept, alții pe nedrept“ (Aristotel, Politica, Editura IRI, București, 2001, p. 275).
Egalitatea între oameni poate fi obținută prin respectarea legii, iar diferențierea trebuie să survină pe bază de merite și nu pe bază de corupție. O lume a meritului este și una a respectului și a liniștii sociale. „Căci dacă magistrații (aici cu sensul de guvernanți sau clasă conducătoare, n.n.) pierd dreapta măsură și își însușesc prea mult, cetățenii intră atît în conflict reciproc, cît și în conflict cu constituțiile care permit aceasta, deoarece avariția are în vedere atît bunurile particulare, cît și pe cele comune“ (Aristotel, Politica, Editura IRI, București, 2001, p. 275). Aristotel vorbește chiar și despre măsura care trebuie luată pentru a nu se întîmpla situația pe care o descrie: „De aceea ar trebui creată o magistratură care să-i supravegheze pe cei care trăiesc spre paguba Constituției…“ (op. cit., p. 303). Se pare că și atunci ar fi fost nevoie de un DNA.
Occidentalii nu cunosc o altă egalitate decît aceea dată de lege între indivizi și între indivizi și stat. Legea este liantul subtil care asigură solidaritatea și cooperarea socială. Sinteza finală a cooperării sociale sînt instituțiile. Egalitatea totală de tip socialist a sfîrșit într-un lung șir de abuzuri ale celor mulți asupra individului, prin amputarea libertății și desființarea proprietății. Domnia legii, dincolo de oameni, este una dintre cheile de înțelegere a reușitei capitalismului contemporan. Prin acest tip de egalitate și numai așa putem înțelege de ce oamenii își pot manifesta talentele și atuurile, și le pot pune la treabă în beneficiul personal și în beneficiul celorlalți. Concurența fără inhibiții între indivizi liberi și egali în fața legii a construit o lume dinamică, a competiției asumate. Capacitatea de a crea norme și de a le respecta este definitorie și face distincția dintre o lume civilizată și o lume în stagnare. Modul furios în care hoții de la noi se bat împotriva aplicării în mod egal a legii, creîndu-și privilegii și excepții și încercînd să-și subordoneze Justiția, spune totul despre drumul lung pe care mai trebuie să-l parcurgă țara noastră pentru a deveni o lume democratică. Miza este mare, bătălia pe măsură, iar rezultatul este încă nedecis.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.
Foto: wikimedia
