Cum se poate opri valul iliberal? Spun din capul locului că nu am pretenția să pot furniza o rețetă cu efect sigur. Cel mai probabil, n-aș ști să fac mai bine decît cei care, azi, se iau de piept cu „hidra“. Privesc în jur și constat modalitățile prin care susținătorii democrației liberale luptă acum cu inamicul iliberal: articole tari în presă, declarații politice, unele presiuni de la Bruxelles și manifestații de stradă. Constat, de asemenea, succesul modest al acestor eforturi. În funcție de temperatura locului, una sau alta dintre aceste metode de luptă prevalează. În România, de pildă, ideea că doar în stradă se mai poate face ceva convinge tot mai mulți oameni. Eu, unul, nu cred deloc în înțelepciunea străzii, deși cred în puterea ei. Și pe mine, conservator antipatic cum sînt, o putere lipsită de înțelepciune mai degrabă mă sperie decît mă entuziasmează.

Să lăsăm, însă, reticențele mele deoparte – ele chiar nu contează. Ca să fiu de folos cumva, prefer să spun ce știu sigur decît să înșir aici întrebări mari la care să admit, modest-onest-intelectual, că nu știu să răspund. Așadar, știu cu maximă certitudine că adevăratul test pentru susținătorii democrației liberale este acela de a opri iliberalismul cu mijloace democratice. Este, de fapt, un text de credință. Dacă chiar crezi în virtuțile democrației liberale, atunci nu o părăsești din cauza unor iliberali, ci le practici cu obstinație chiar împotriva lor. Dacă oprești pe iliberali cu pumni în stradă sau inculpări penale neconvingătoare, ești exact ca ei. Mai știu, de asemenea, că a socoti alegerile care aduc la putere un regim iliberal drept nelegitime este o prostie. Să atribui alegerilor caracter democratic ori nedemocratic după rezultatul lor (adică sînt democratice cînd iese amicul nostru și sînt nedemocratice cînd iese inamicul) și nu după procedura lor este, de fapt, un act pur totalitar. Cam ce a făcut caraghioasa comisie parlamentară de anchetă a alegerilor din 2009 – o mînă de neghiobi furioși s-au pornit să dărîme alegerile prezidențiale de acum opt ani din simplul motiv că omul lor le a pierdut. La fel mi se pare a fi și contestarea alegerilor pe motiv că nu iese multă lume la vot. În România, iluzia partidelor că electoratul care a stat acasă e, de fapt, electoratul „bun“, care „ne susține“ este, pur și simplu, bovarism politic. Mi se pare că este un abuz de logică politică să socotești o putere care cîștigă urnele ca fiind ilegitimă pe motiv că au venit puțini oameni la vot. Firește, opinia mea nu ia în calcul varianta în care o putere oprește prin măsuri administrative oamenii să voteze, cam cum a făcut regimul Ponta în 2014. Asta e cu totul altceva, nu mai e iliberalism, ci totalitarism de-a dreptul.

Așadar, cum se poate lupta cu iliberalismul? Iată tema zilei! Răspunsul teoretic e simplu: iliberalii trebuie învinși la urne. Dar cum poți face asta? N-am răspunsul complet, însă am o parte a lui. Sper ca partea mea de răspuns, laolaltă cu celelalte pe care iubitorii democrației le dețin, să contureze, în final, nu doar soluția, ci și calea. Așadar, partea mea de răspuns la întrebarea zilei este: ca să oprim iliberalismul trebuie să temperăm excesele liberalismului. Nu vreau să spun că liberalismul este cauza naturală a iliberalismului, ci că excesele liberalismului încurajează iliberalismul.

Democrațiile spațiului euro-atlantic evoluează cu o viteză amețitoare. Pur și simplu, politicienii și ideologii sînt, în vremea noastră, atît de convinși că trebuie să schimbe lumea din temelii și, mai ales, atît de convinși că pot s-o facă, încît nu le pasă nici dacă ceilalți oameni vor s-o schimbe sau pot suporta schimbarea din capul lor. Fascinați de propriile idei și de mijloacele aparent imbatabile pe care destinul le-a pus la îndemîna lor, apostolii liberalismului radical țopăie veseli și mînă societatea de la spate spre raiul de care ei sînt atît de siguri. Standardele de rafinament democratic, transpuse imediat în fel de fel de interdicții de ordin social, se modifică și se ramifică de la o zi la alta. Ceea ce ieri era normal (o normalitate în care oamenii au crescut!), astăzi devine nedemocratic, de nu chiar antidemocratic; ceea ce ieri era o exagerare, azi devine normă. Faimoasa „corectitudine politică“, cu tot cortegiul ei de tabuuri, asociate echivoc unei culturi a deplinei libertăți de comunicare, relativizarea valorilor morale într-o direcție (de pildă, în chestiunea familiei), asociată cu radicalizarea lor în altă direcție (de pildă, în chestiunea integrității), manipularea bizară a memoriei (ți se impune ce să uiți și ce să îți aduci aminte), plasarea mijloacelor de comunicare în masă la îndemîna oricui, educația noilor generații în spiritul nemulțumirii continue sînt excese ale libertății/liberalismului care șochează pur și simplu mintea și sufletul unui om obișnuit. Pe parcursul vieții generației mele, lista de lucruri permise și nepermise din punct de vedere social s-a modificat radical de cel puțin trei ori. Pur și simplu, ideologii liberalismului împing lucrurile înainte cu o viteză de nesuportat pentru biata fibră a omului simplu. Ce vreau să spun este că, pentru a învinge iliberalismul, ne-ar fi de mare folos dacă liberalii excesivi ar lăsa-o mai moale…

Goana haotică după tot mai multă libertate afectează grav percepția general umană asupra lumii. Nu zic, unii se adaptează mai ușor. Dar marea masă a oamenilor, adică majoritatea electorilor, nu metabolizează ceea ce au sau nu au voie să facă în viteza cu care elita liberală schimbă regulile lumii libere. Astăzi, cei mai mulți oameni nu mai vor să se întoarcă la dictatură (asta este cauza pentru care un discurs asumat antidemocratic nu prinde), dar vor să trăiască într-o democrație ale cărei repere le recunosc și le asumă. Cînd frenezia liberală nu s-a mai putut opri și a desființat toate reperele vieții celor mai mulți dintre oameni, începînd cu Dumnezeu însuși, a apărut curentul iliberal. Așa s-a născut opoziția la democrație din interiorul democrației, așa au succes iliberalii. Un liberalism ceva mai temperat, mai gradual, mai răbdător ar ajuta mult în lupta cu iliberalii.