O istorie a cruzimii româneşti

A produs o oarecare enervare procesul de eliberare a unui număr mărișor de deținuți sub mandatul ministrului Tudorel Toader. Într-o Românie în care aproape nimic nu funcționează în parametri decenți, știri de felul ăsta provoacă, evident, izbucniri de frustrare. Am văzut inclusiv un judecător apelînd la o comparație simplistă și stupefiantă între închisori și spitale.

S-a discutat totuși prea puțin despre motivele pentru care acești oameni au ieșit mai devreme de prin pușcăriile patriei. Însumate, explicațiile respective ar suna cam așa: statul român nu e în stare, nu vrea sau nu poate să le asigure acelor indivizi condiții umane pentru executarea pedepselor. Altfel spus, pe lîngă plata datoriei față de societate decisă de instanțe, antemenționatul stat obligă acei oameni să execute încă o pedeapsă suplimentară și arbitrară care constă în cazarea în celule aglomerate și mizerabile.

Există, desigur, o discuție despre felul în care tehnicienii juriști ai Puterii au modificat legea pentru ca în interiorul acestei grațieri mascate să intre și tot felul de slujbași ghinioniști ai oligarhiei momentului care au avut ghinionul să ajungă la închisoare. O altă discuție care merită mai multă atenție ține de performanța ministrului Justiției care se declară (ipocrit, bănuiesc eu) surprins de numărul mare de indivizi care se eliberează zilele astea. Însă mai importantă decît cele două mi se pare cea despre absența sau, dacă vreți, lipsa de importanță a empatiei la români.

A lipsit aproape cu desăvîrșire o dezbatere onestă și nuanțată despre închisorile românești. La fel cum lipsește orice tentativă de dezbatere despre cinismul birocratic românesc care execută rapid și cu cruzime orice ordin vădit injust sau stupid dacă persoana vizată nu se poate apăra. S-ar mai putea vorbi și despre cinismul din sistemul public de sănătate, de unde răzbate un dispreț suveran față de misiune, de pacienți și de viață în general. Nu uitați că sîntem țara unde s-a scris și s-a filmat Moartea domnului Lăzărescu. Nici un român nu s-a gîndit vreodată la pelicula aceea ca la o ficțiune cu accente oribile, ci a oftat cumva înțelegător, inutil și un pic stînjenit în fața unei banalități.

E aceeași țară care n-are nici un fel de preocupare pentru bolnavii incurabili și îi trimite adesea acasă, să își sfîrșească zilele cum le-o fi norocul sub privirile îngrozite și neputincioase ale familiei. N-o fi România cea mai bună țară în care să trăiești, dar clar nu e o țară în care să mori.

Mai departe, sîntem în aceeași țară în care prezumția dominantă e că ajutoarele sociale se duc pe alcool, iar beneficiarii lor sînt obligatoriu niște leneși care refuză întotdeauna oportunități pentru că sînt prea ocupați să își taie familia cu toporul. Aș pune aici niște cifre privind numărul real al beneficiarilor de ajutoare, dar cui i-ar păsa de ele?

Mai vreți exemple? Mai sînt. România e țara în care persoane private fac trafic de medicamente indisponibile pe piață, deși bugetele pentru sănătate cresc an de an. Trafic fără profit, rezultat al disperării și exasperării. Se întîmplă asta în aceeași țară în care o fraudă îngrozitoare la Casa de Națională de Asigurări de Sănătate nu a provocat aproape nici un fel de emoție publică. Dar ne preocupă Roșia Montană, urșii gunoieri și tensiunile din peninsula coreeană. Ev Mediu sincronizat.

În România, poliția încă mai rezolvă probleme cu o bătaie zdravănă. Sigur, uneori nefericitul moare, dar probabil s-a dat de bunăvoie cu capul de asfalt în timp ce sorbea un ceai cald oferit de agenți.

Darwinismul social românesc are o infinită capacitate de reproducere și exprimare. Un exemplu: în cel mai mare și mai bogat oraș al României o primărie decide brusc să nu mai permită distribuția de seringi pentru dependenții de heroină, pentru că poate. Risc social? Cui îi pasă de drogații ăia?

Și n-am menționat detaliile mici, ghi-șeele umilitoare, senzația permanentă că fiecare moment e esențial și final, și că o ratare mică în interacțiunea cu statul sau, mai larg, cu societatea va declanșa un șir de evenimente care, inevitabil, se va sfîrși rău, foarte rău. Și atunci e nevoie de agresivitate, cinism și maxilare strînse. În România, empatia e slăbiciune, solidaritatea e prostie, iar complexitatea e inutilă. Aici nu ne încurcăm în detalii.

Nu e nimic nou în ceea ce am amintit mai sus. Aș mai adăuga doar că, în mijlocul crizei economice, România a aplicat cel mai dur, mai cinic și mai stupid program de austeritate, evitînd cu o voioșie inadmisibilă să facă vreun efort pentru recuperarea banilor furați, pierduți sau prost administrați de stat. Furtul de (la) stat a continuat neabătut, cu prejudicii inimaginabile, iar nota de plată au achitat-o cei care nu se puteau apăra. Astăzi, narațiunea vorbește despre curaj, nu despre victime.

Înaintea acestor vremuri, Nicolae Ceaușescu plătea datoria externă cam după aceleași criterii, cu prețul unui deceniu odios, la finalul căruia a plătit la rîndu-i o notă, fără însă ca pe ea să fie trecută și filozofia cinică ce a căpătat în timp alte valențe, alt PR, dar esența i-a rămas nesmintită.

Mai departe în spate, același stat român se înscria voluntar pe lista participanților la Holocaust și sancționa fapte care și pe inventatorii fenomenului îi îngrozeau. Lagărele, masacrul de la Odessa, asasinarea propriilor cetățeni, toate astea sînt românești și prea puțin discutate.

E ceva insuficient studiat aici, insuficient cunoscut și analizat: a-ceas-tă cruzime, această răutate care domină societatea românească și ale cărei efecte sînt simțite chiar și cu ochii închiși. E o vibrație a fricii, o aplecare spre violență simbolică și administrativă pentru care nu există încă explicații satisfăcătoare.

S-a scris mult zilele acestea despre introducerea manualului unic în școala românească. S-a vorbit și despre lista de lecturi pentru elevi pe care diverși oameni o consideră nepotrivită și veche. Așa o fi, dezbaterea a rămas fără final.

Dar, de se va actualiza vreodată lista aceea, ar trebui să aibă printre titluri și o istorie a cruzimii la români. Măcar pentru ultima sută de ani.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.