De ce alegem analfabeți?
Capacitatea de mirare s-a epuizat. Indignarea e la cote mici, umorul nu mai are putere. Sînt atît de mulți încît e greu să mai rîzi. Mă refer, evident, la politicienii care nu reușesc să stăpînească limba română la un nivel decent, oferind consecvent noi și noi motive de stînjeneală nației care i-a ales. E dincolo de ironie faptul că unul dintre cei care se chinuie cel mai rău e ministru. Ministru al Educației.
Aceia dintre noi care folosesc pesimismul ca instrument de supraviețuire sînt tentați să vadă în numărul mare de faulturi gramaticale mici semne ale apocalipsei care se apropie, o instaurare a idiocrației ca ultim regim politic și formă finală de organizare a societății. Și nu e vorba numai de gramatică. Există, la nivelul conducătorilor noștri, și o incapacitate estetică majoră. Recentul concurs organizat de Primăria Bucureștilor pentru „cel mai frumos balcon“ arată fix asta. Căutați „premianții“ și o să descoperiți că noțiunea de frumos are la PMB ceva din fanteziile de ani ’80 ale cuiva care întotdeauna a vrut să părăsească satul natal, dar nu a avut niciodată curaj. Urbanism? Aș!
Mai departe, avem un premier care se teme de cardul bancar. Își ia salariul în plic, de la casierie, și renunță voios la responsabilitatea care vine, teoretic, cu funcția, atunci cînd anunță asta în direct și la o oră de vîrf. Educație financiară? N-avem. Îi recunosc totuși premierului Mihai Tudose meritul de a nu fi avertizat cetățenii în legătură cu Satana din cipuri. Un prim-ministru luddit ne lipsea! Să îl acceptăm sănătoși.
Ce e cu toți oamenii ăștia? De unde vin? Atît poate produce România în materie de administratori și viziune politică? Tind să cred că nu. Explicațiile stau, pe de o parte, în procesul de selecție din partide: închis, centralizat, cu o bază de recrutare mică și bazat pe o lipsă acută de încredere. Dacă ați asistat vreodată la un congres sau la o ședință a unei organizații locale a oricărui partid, ați observat cu siguranță clișeele. Pe parcursul întregului eveniment se folosesc cîteva sute de cuvinte care sînt amestecate între ele la nesfîrșit și doar interpretarea face diferența. Apoi, arareori la astfel de evenimente nu se știe finalul. Nu există dezbatere reală și nimeni nu crede serios că poate impune o idee. Nu. Aranjamentele se fac anterior între clanuri, iar ședința va fi doar un mic și ridicol spectacol. Se mimează glorios politica.
Apoi, lipsesc cu totul stimulentele pentru implicare. Aici probabil o să vă enervați un pic, dar vă rog, citiți mai departe. Veniturile legale din politică sînt mici. Prea mici. Ca să dau doar un exemplu, indemnizația unui consilier al Primăriei București e undeva în jurul a 1000 de lei. Cine se așteaptă ca, de banii ăștia, omul ăla să își piardă somnul din cauza administrației orașului nu e tocmai rezonabil. Sigur, consilierii pot avea job-uri, și cei mai mulți chiar au. Dar asta nu e neapărat un lucru bun. Sînt cazuri de oameni care se gîndesc să renunțe pentru că angajatorul nu e tocmai fericit cu dispariția consilierului ori de cîte ori are de mers la o ședință. Asta în cazul în care consilierul e onest și chiar încearcă să participe la guvernarea Capitalei.
La nivelul Parlamentului e la fel. Salariile nu sînt teribil de mari pentru un deputat sau senator fără funcție și vin însoțite de nenumărate restricții. De asta foarte mulți dintre ei, deși n-au să recunoască, fac tot felul de artificii cu sumele care, teoretic, ar trebui să fie folosite pentru a ține legătura cu oamenii care i-au ales. Meschinării de Casa Poporului.
Altfel spus, stimulentele funcționează în sens invers. Odată ajuns în cercurile Puterii, fie încerci să faci rapid avere, fie lucrezi la consolidarea averii dobîndite anterior, de cele mai multe ori în economia gri sau direct din corupție. Ești un reprezentant al rețelei care te-a trimis acolo sau ești un idealist care va fi ridiculizat de „pragmatici“.
Lipsit de o bază ideologică, dependent de ierarhia de partid și de finanțatori externi, politicianul mediu român e, în cele mai multe cazuri, un șoarece care aleargă la nesfîrșit în roata lui spre amuzamentul celor care l-au pus acolo. Și nu mă refer la cei care l-au votat, ci la cei care au semnat lista de candidaturi. Oameni care n-au nici un interes în a reforma un sistem care le asigură privilegiul de a distribui arbitrar rente. Cine a pretins vreodată decență din partea unui șoarece?
În contextul ăsta, a vorbi și a scrie limba corect e deja o chestiune de finețe care ratează cumva subiectul mare. Iar subiectul mare e deschiderea sistemului politic astfel încît persoanele alese în funcții publice să iasă din paradigma gunoierului: cineva trebuie să o facă și pe asta. Și pentru că veni vorba de reformă, iar alegerile sînt încă departe, mai ține cineva minte că primarii sînt aleși într-un singur tur? Asta ca să amintesc doar o cale de reparare a dezastrului reprezentării politice în România.
Din nou, risc să-i deranjez pe unii dintre cititori, dar felul în care ne alegem conducătorii mi se pare infinit mai important decît, să zicem, Roșia Montană.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
