„Pe bune!“
Sînt cinci ani de la un faimos dialog dintre doi demnitari pătrunși în ceasul al doisprezecelea de un oarecare fior etic. Sau deveniți brusc conștienți că viața li se poate schimba în moduri inimaginabile. Discuția, reprodusă de presa vremii după niște stenograme ale Parchetului, are un farmec aparte. E acolo un amestec delicios de spaimă, admirație și calcul disperat:
„Dobre Victor Paul: Da, da! Să facă o Ordonanţă, să nu voteze ăia de afară, să-i scoată de pe liste, o nebunie întreagă.
V: Victore, hai să vedem dacă nu ne dăm demisia de tot! Pe bune!
Victor Paul Dobre: Cum?
V: Dacă nu cumva e bine să fugim din acest grup infracţional organizat! Pe bune!“
Conversația aceea n-a fost niciodată negată și istoricii viitorului se vor întoarce la ea ori de cîte ori vor încerca să priceapă Zeitgeist-ul lui 2012 și al anilor care au urmat. Pentru că, într-o formă sau alta, momentul acela s-a tot repetat.
Cumva, în ultimul moment, se găsesc întotdeauna vreo doi care devin brusc raționali. Așa s-a întîmplat pe timpul nefericitului Guvern Grindeanu care s-a retras în ultimul moment de pe marginea prăpastiei, speriat de sutele de mii de oameni din stradă. Așa se întîmplă și zilele acestea, cînd ministrul Justiției, cu premier cu tot, (încă) refuză să atace la Curtea Constituțională un fantezist conflict DNA – Guvern izvorît din cercetările privind deja faimosul dosar Belina.
Faptul că acești oameni ajunși, n-am să mă satur să o repet, prea sus, prea repede, se tem de consecințele penale ale faptelor lor e un dat greu de contestat. Și e bine că e așa. Dar cred că mai e o explicație pentru bunul-simț de ceas 12. Structurilor de putere din România le convine aranjamentul actual în care, dacă ești suficient de șiret/insistent/lipsit de simțul ridicolului, ajungi pentru o vreme în vîrful piramidei. Și odată ajuns acolo rezolvi probleme pe care nu le vor mai avea de rezolvat trei generații ale familiei tale decît ca variantă de ucis rutina în perioade de spleen aristocratic. Ei bine, dacă, în aceste vremuri în care iliberalismul face cu ochiul de prin țări vecine, unuia dintre puternicii zilei i s-ar permite să preia toată puterea, s-ar putea ca aranjamentul să nu mai funcționeze. S-ar putea ca umorile unui autocrat oarecare să facă fioruri etice ca acela de mai sus imposibile.
Trăim vremuri în care te poți încă salva de ticăloșie cu o banală demisie. Nu e la fel în dictaturi, iar acești minioni enervanți care se încăpățînează să ocupe spațiul politic știu prea bine lucrul ăsta. Partea mai tristă e că a devenit aproape regulă că echilibrul se creează în interiorul prezumtivului grup infracțional organizat. Desenul constituțional românesc presupune existența unei Puteri care funcționează în limite legale și a unei Opoziții asemenea. În absența ultimeia, Puterea își tot testează limitele și tot ea renunță cînd i se pare că a depășit măsura. Problema e că aproape fiecare guvern care s-a instalat în ultimii ani a testat o altă graniță, tot mai depărtată de centrul legitim pe care obișnuim să îl numim interesul public.
Au început în 2012 cu referendumul acela păcătos de demitere a unui președinte despre care am aflat mai tîrziu că avea mici complicități cu cei care încercau să îl demită. Imaginea lui Dan Șova încercînd, asemeni unui Comical Ali, să explice după închiderea urnelor că referendumul s-a încheiat cu succes pentru USL rămîne pentru totdeauna mărturie că unii dintre ei chiar au crezut că modul grosolan în care au călcat în picioare instituții și legi funcționează. Unora dintre ei nu le parvenise memorandumul care spunea că pînă și ticăloșia are un ritm al ei care nu poate fi tulburat decît cu riscul să pici în ridicol.
Atunci era vorba de o coaliție largă care a eșuat. Astăzi e preponderent vor-ba despre PSD, care arată aproape zilnic că n-a înțeles nimic din acel eșec. Sau, dacă a înțeles ceva, atunci acel ceva e că trebuie să îngenuncheze Curtea Con-sti-tu-țională, ceea ce a reușit. Doar că asta înseamnă că PSD luptă încă în războiul pierdut de USL, ceea ce e un păcat major al oricărui strateg. PSD, azi, se uită în urmă, în loc să privească înainte. Își creează condițiile propriei înfrîngeri, poate și pentru că, așa cum observam anterior, nu e nimeni care să o facă în locul său.
Aici aș observa că o înfrîngere a PSD nu înseamnă neapărat și un abandon al puterii. O înfrîngere a PSD poate însemna dispariția oricărui instinct democratic din interiorul mastodontului care domină astăzi politica românească. Or, asta e ceva mult mai grav decît o temporară retragere de la guvern. Ar însemna că instinctele autoritariste pe care cu greu acest partid și le-a adormit s-au trezit și își cer drepturile pentru mai bine de douăzeci de ani de frustrare.
Ne aducem aminte cum, din FSN-ul care chema minerii și le organiza sejurul, PSD a devenit partidul care a asigurat prima tranziție democratică de putere din România modernă, a negociat accesul în UE și NATO, pentru ca ulterior să se degradeze lent către structura antiliberală de astăzi.
Pe bune că democrația românească, atîta cîtă e, supraviețuiește inerțial. Nu e clar cîtă vreme rațiunea de ultim moment va mai funcționa. Dacă va mai funcționa.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
