Sfîrşitul „anului electoral european“. Cu ce rămînem?
Alegerile de duminică din Austria au închis, simbolic, un an electoral crucial pentru viitoarea configurație europeană. Este adevărat, în Uniunea Europeană și pe întreg cuprinsul Europei, de altfel, au loc an de an alegeri, fiecare cu consecințe care depășesc, cel mai adesea, granițele statului respectiv. Dar, de această dată, ceea ce a dat caracterul extraordinar al perioadei a fost tocmai combinația între „greutatea specifică“ a fiecărui stat în parte unde au avut loc confruntări la urne și contextul politic european.
Anul electoral european 2017 a început, de fapt, în decembrie 2017, odată cu reluarea turului doi al alegerilor prezidențiale din Austria, și s-a încheiat, duminică, în aceeași țară, odată cu alegerile legislative. Rezultatele sînt acum cunoscute, rămînînd a afla doar care va fi coaliția de guvernare de la Viena. Cu ce ne-am ales, așadar, după acest veritabil maraton european al urnelor?
Mai întîi de toate, a fost evitat răul cel mai mare. Valul ce părea să măture totul după momentele „Brexit“ și „Trump“ a fost îndiguit. Formațiunile susținute atît de către liderul de la Washington, cît și de cel de la Kremlin, care promiteau distrugerea Uniunii Europene, nu au cîștigat poziții dominante în nici un stat membru. În consecință, nu se află în situația de a-și putea duce planurile la îndeplinire.
Candidatul extremei drepte austriece a pierdut alegerile prezidențiale, cu un scor mai drastic la reluare, comparativ cu runda anulată. Geert Wilders, care a condus mult timp în sondajele de opinie din Olanda, a pierdut pînă la urmă alegerile; la fel, Marine Le Pen în Franța. Pe de altă parte, alegerile anticipate din Marea Britanie nu au dus la întărirea poziției politice a premierei Theresa May, așa cum se aștepta.
Astfel că, în loc să avem o Uniune Europeană șubrezită de ascensiunea extremei drepte și o Londră întărită de sprijinul popular pentru artizanii Brexitului, la masa de negociere avem o situație inversă: un „continent“ care și-a regăsit aplombul și un guvern britanic slăbit.
Însă cerul Uniunii Europene nu e chiar atît de albastru și populat cu nourași albi. Mai întîi, că extrema dreaptă a devenit o prezență solidă, chiar dacă nu a ajuns nicăieri în poziții de putere – sub rezerva intrării în coaliția de guvernare din Austria, ca partener junior.
În Germania, scorul solid, de 12%, obținut de Alternativa pentru Germania (AfD) a turnat pelin în cupa victoriei Angelei Merkel. Și, mai ales, a avut darul de a o împinge pe cancelară spre o coaliție de guvernare alături de liberali și de verzi. Într-un fel, AfD pare a-și fi atins, prin ricoșeu, o parte din obiectiv – noua coaliție, cu complicațiile ei, va slăbi poziția puternic pro-europeană a Angelei Merkel.
În Franța, noul președinte Emmanuel Macron a chemat de la bun început la re-fondarea Uniunii Europene, însă Frontul Național, care în campanie a promis renunțarea la euro și chiar un referendum pentru ieșirea din UE, a intrat pentru prima dată în Adunarea Legislativă și vrea să se profileze drept principala forță de opoziție. În sfîrșit, Partidul Libertății din Austria, cu cele 26% din voturi obținute duminică, are mari șanse de a accede la guvernare.
Dar poate mai important decît scorurile obținute de o formațiune populistă într-o țară sau alta este prețul politic plătit pentru această îndiguire. Formațiunile din spectrul tradițional, cu precădere cele de centru dreapta, au considerat că trebuie să împrumute, mai mult sau mai puțin, din limbajul și din abordarea extremei.
Mai mult, în cazul premierului olandez Mark Rutte, care a îngroșat vocea împotriva imigrației și a intențiilor liderilor turci de a-și face campanie electorală în Olanda. Astfel că a reușit să-l depășească, pe turnantă, pe Geert Wilders. Foarte mult, în cazul tînărului star al politicii austriece, liderul conservator Sebastian Kurz, care a conferit formațiunii sale o puternică tentă naționalistă. Destul, în cazul partenerilor bavarezi ai Angelei Merkel. Nu tocmai puțin, în cazul lui Emmanuel Macron, care a preluat discursul Marinei Le Pen în chestiunea muncitorilor detașați, pe care acum promite să o rezolve în interesul Franței. Și, cu toate că problema privește o parte infimă a lucrătorilor est-europeni aflați în statele bogate, pe culoarele de la Bruxelles se discută că acesta ar putea fi doar preludiul unor măsuri mai ample, menite să descurajeze accesul pe piața vest-europeană a muncii la o scară cu mult mai amplă.
Pînă la urmă, constanta anului electoral european o reprezintă deplasarea spre dreapta a discursului politic mainstream și mai ales mesajul din subtext, potrivit căruia a fi de extremă dreapta nu mai e o rușine.
În final, să nu uităm de consultarea electorală din Catalonia – în măsura în care ceea ce s-a petrecut la 1 octombrie se poate considera un scrutin, cu buletine de vot tipărite la imprimanta de acasă și fără un organism oficial care să valideze referendumul.
Dar dincolo de aspectele de ordin tehnic și juridic, cazul catalan este semnalul unei crize care se poate extinde, foarte repede, în întreaga Europă.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
