Nu este vorba doar despre o lipsă de educație, ci și despre voluptatea unei agresivități manifestate zi de zi, pe rețelele de socializare, care au devenit nu doar un spațiu bun pentru defularea nervilor, ci gazdă generoasă acestei forme josnice de violență.
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
O miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită.
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
Narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.
Cineva care a trăit într-un mediu violent își va crea în mod automat reacții violente față de toată lumea, fie că se va afla ulterior într-un mediu agresiv sau non-agresiv.
Multe statistici trag semnale de alarmă asupra sănătății mentale la nivel global, iar întrebarea cu răspuns evident – „Suferim o traumă socială colectivă?” – naște una al cărei răspuns e departe de a fi unul clar: „Cum ne vom vindeca?”.
O societate care normalizează violența, care preferă să judece în loc să asculte, să rîdă, consimțind astfel la actele de agresiune, devine, la rîndul ei, un agresor.
Abacost-ul, prin care se interzicea purtarea costumelor și cravatelor în favoarea unor veșminte simple și lejere, era de fapt o jachetă fără guler, care putea fi purtată fără cravată.
„Eu nu cred în lamentarea cum că nu există dramaturgie românească – nu există pentru că nu montăm și din cauza asta sînt texte valoroase care rămîn în sertare.”
O profesoară din Toronto, Nadine Couvreux, le-a dat elevilor să studieze, pentru cursul de limba franceză, poezia lui Jacques Prévert „Pour toi, mon amour”. În seara zilei respective a primit un telefon de la directorul liceului: pe canalul local de televiziune, City News, unul dintre elevii săi o denunța, incognito (fața îi era ascunsă, iar vocea distorsionată), acuzînd rasismul poeziei.
În plan politic, e de bonton să-i blamezi pe cei care nu votează, niște chiulangii de la viața cetății, aproape niște paria căci, „dacă nu votezi, n-ai dreptul să vorbești”.
Ne mai revoltă impostura, o mai taxăm ca atare sau, familiarizați atît de mult cu ea, o tratăm aproape ca pe o rudă pe care, deși susținem că nu o suferim, o acceptăm, căci e de-a noastră, iar „sîngele apă nu se face”?
Kitsch-ul este o pseudo-artă, care generează doi poli – pe de o parte specialiștii care o detestă, dar se întrețin financiar din ea, pe de alta o masă socială pluriformă care o consumă, avînd senzația că participă la un act creator.
Liberul-arbitru nu este totuși atît de liber – susținea Spinoza, care, spre deosebire de Descartes, nu vedea cu atîta seninătate independența omului față de influențele exterioare, capacitatea sa fără echivoc de a alege.
Precauția pare a fi cel mai important cuvînt al zilelor noastre – căci, mergînd pe dinamitatul teren lingvistic al corectitudinii politice, nu știi niciodată cînd poți călca pe o mină.
