Să porți pălărie într-o lume de căciuli

Cînd, în 1955, a primit premiul Oscar pentru costumele purtate de Audrey Hepburn în Sabrina, creatoarea de modă Edith Head a declarat: „Dacă ar fi fost purtate de altcineva, care n-ar fi avut acel șic al lui Hepburn, rochiile mele n-ar fi creat niciodată un stil”.

Este, probabil, cea mai bună exemplificare a cuvîntului șic, un cuvînt care cu greu s-ar putea încadra într-o definiție succintă de dicționar. Chiar dacă, de cele mai multe ori, e asociat modei vestimentare, a fi șic nu înseamnă a te îmbrăca după ultima modă. Din contra, înseamnă să ieși din uniformă, din tipar, și să adaptezi vestimentația la personalitate, să fii inventiv, fără să fii disperat. Înseamnă să ai o ținută elegantă, fără a cădea în (uneori) rigida etichetă a eleganței. Să știi să te faci remarcat fără să fii ostentativ, să-ți etalezi grațios prezența, nu s-o declami.

Șicul iese din sfera vestimentației, intrînd pe terenul personalității. Un om șic este în egală măsură un om elegant, dar și ceea ce englezii denumesc, printr-o pseudo-expresie franțuzească, un bon viveur. Și n-am amintit întîmplător de pseudo-expresiile atribuite limbii franceze, pentru că însăși etimologia cuvîntul „chic” face parte din acest miraj lingvistic creat de percepțiile culturale atribuite Franței.

În cartea sa din 1952, Le Songe de l’empereur, scriitorul André Fraigneau, un latinist distins și un erudit elenist, susține că etimologia cuvîntului este latină, iar pentru asta recurge la o poveste-anecdotă.

Împăratul Flavius Claudius Iulianus (cunoscut ca Iulian Apostatul), care trăia în Luteția (teritoriul Parisului de azi), avea un slujitor galic care îndeplinea și funcția de valet. Într-o dimineață, după ce și-a ajutat augustul stăpîn să se îmbrace, fiind deosebit de atent la ordonarea perfectă a faldurilor și a togii imperiale, valetul l-a privit și, evaluîndu-și „opera”, ar fi spus, în latină, satisfăcut: „Sic!”, cuvînt prin care voia să spună „Așa cum trebuie să fie”. Dar, susține autorul, ca toți galii, valetul denatura pronunția latinei, șuierînd consoanele sibilante, iar „sic” a devenit „șic”. Astfel, potrivit lui André Fraigneau, un accident lingvistic, produs în secolul al IV-lea, s-a transmis de-a lungul timpului, din vechea Luteție înspre șicul Parisului de azi. 

Ipoteza latinistului este însă contrazisă, ani mai tîrziu, de Jean-Louis Curtis care, în eseul „L’art du mot juste”, apărut în 1995, în volumul colectiv Histoire des cinq académies (Editura Perrin), susține că, de fapt, originea cuvîntului „chic” este germană, cuvîntul în sine apărînd în secolul al XVIII-lea și aparținînd argoului atelierelor de pictură, unde se folosea expresia „a picta șic” – „schick” desemnînd, deopotrivă, și eleganța, dar și extravaganța unei inteligențe sofisticate.

Precum originea sa mixtă sînt și sensurile cuvîntului – un cuvînt pe care toți îl înțelegem, fără a-l putea încadra rapid într-o definiție simplă. Un cuvînt care astăzi este folosit din ce în ce mai rar, fiind surclasat de mai uzualul cool.

Însă, chiar dacă azi e cool să porți căciuli, o pălărie va rămîne întotdeauna ceva șic.