Cum vindeci o traumă?

Există din ce în ce mai multe semnale, am putea spune îmbucurătoare, că pandemia e pe final. Din ce în ce mai multe țări încep să renunțe la restricții, restricții pe care și România, potrivit ultimelor declarații ale ministrului Sănătății, le va ridica în curînd. Totuși, privind în jurul meu, în cercul restrîns de prieteni, nu prea aud nici un acord din „Oda bucuriei“, nu simt că oamenii abia așteaptă să tropăie de entuziasm că „am învins pandemia”, nu-i văd copleșiți de o nebună poftă de viață, provocată de apropiata perspectivă că ne vom întoarce la „normalitate”. Și nu este doar o mefiență – revenirea la normalitate a mai fost preconizată și acum un an –, ci și o oboseală, o epuizare psihică provocată atît de doi ani de izolare, de frică, de angoase, de contradicții, cît și de lucruri pragmatice cum ar fi siguranța locului de muncă (un loc de muncă pe care foarte mulți în acești ani și l-au pierdut). În plus, multe statistici trag semnale de alarmă asupra sănătății mentale la nivel global, iar întrebarea cu răspuns evident – „Suferim o traumă socială colectivă?” – naște una al cărei răspuns e departe de a fi unul clar: „Cum ne vom vindeca?”.

Vorbind despre nașterea unei traume, vorbim în primul rînd despre cum mintea umană percepe un șoc – iar un caz petrecut în Franța, în 1993, îmi pare un bun exemplu.

Evenimentul a fost provocat de un antreprenor care își pierduse locul de muncă, Érick Schmitt. În urma unei depresii severe, acesta a decis să comită un atentat și a intrat într-o grădiniță din Neuilly, purtînd o cagulă pe față și o centură cu explozibil în jurul corpului. I-a luat ostatici pe copiii dintr-o clasă, amenințînd că, dacă nu i se îndeplinesc cerințele (financiare), se va arunca în aer și, odată cu el, pe toți ostaticii săi. Educatoarea, Laurence Dreyfus, care se afla la acel moment în clasă, a dat dovadă de o inspirație divină. Păstrîndu-și sîngele rece, a inventat pentru copii ideea unui joc – „Dînsul este domnul Human Bomb”, le spune, făcînd referire la un personaj de bandă desenată, „și a venit aici să se joace puțin cu noi”. Astfel, în timp ce făcea tot ce îi cerea atacatorul (să acopere ferestrele cu hîrtii și să întrețină comunicarea cu poliția, ajunsă între timp la fața locului), Dreyfus a reușit să mențină o iluzorie stare de seninătate, protejînd copiii atît fizic, cît și psihic. Pentru că toți au luat-o ca atare, ca pe un joc, fără să se sperie, continuîndu-și activitățile. În plus, atacatorul s-a simțit și el în siguranță și, calmîndu-se, a acceptat chiar să bea o cafea pe care educatoarea i-a preparat-o. Chiar dacă finalul  poveștii este unul dramatic – căci atacatorul a fost împușcat mortal –, atît copiii, cît și educatoarea au scăpat teferi. 

Episodul a fost povestit de către cunoscutul psihiatru Boris Cyrulnik într-o conferință ținută acum cîțiva ani la Universitatea din Nantes. Cyrulnik a remarcat un lucru aparent curios: interogați după eveniment, copiii au mărturisit că le-a fost foarte frică, însă nu de atacator (pe care datorită educatoarei l-au perceput ca pe un partener de joacă), ci de polițiști. Iar asta pentru că, în tot timpul crizei, singura violență pe care au trăit-o cu adevărat a fost intrarea în forță a salvatorilor. În rest, în bula de siguranță creată de educatoare, față de atacator n-au simțit nici un fel de spaimă.

Potrivit Annei Freud, pentru a înțelege ideea de traumatism psihologic, trebuie să ne referim în primul rînd la șoc (fie el fizic sau psihic), și apoi la reprezentarea mentală a acelui șoc. Spre deosebire de animale, susținea psihiatra, oamenii suferă de două ori – o dată cînd sînt loviți, și a doua, cînd lovitura începe să fie internalizată prin întrebări retorice – „De ce mi s-a întîmplat mie?“, „Ce am făcut ca să merit asta?“, Cum a putut să mi se întîmple așa ceva?“. Iar această reprezentare mentală devine mult mai nocivă decît șocul inițial, căci îl exacerbează, îl sedimentează, ajungînd să altereze memoria. 

„O memorie sănătoasă este una evolutivă, care se schimbă odată cu vîrsta, cu contextul” – susține Boris Cyrulnik. În mod contrar, „o memorie traumatizată e caracterizată de un scenariu care rămîne mereu la fel”. Șocul aneantizează astfel orice alte informații periferice – neînțelegînd ceva ce nu este de înțeles, pentru că trauma suferită nu face parte din lumea ta, este un șoc, adică ceva de neimaginat, rămîi închistat în găsirea unui răspuns. „Dacă rămîi blocat acolo, atunci începe să se instaleze sindromul psiho-traumatic – ceea ce te face prizonier al trecutului. Nu mai evoluezi, memoria nu mai este una sănătoasă, nu mai poți acumula alte informații care ți-ar putea schimba reprezentarea a ceea ce ai suferit și intri într-un cerc vicios. De altfel, persoanele care suferă un sindrom psiho-traumatic spun mereu că nu se pot gîndi decît la acel șoc, atît în timpul zilei, cît și noaptea, cînd le bîntuie somnul cu coșmaruri. Și chiar dacă, treptat, starea lor dă semne că se mai ameliorează și au impresia că au reușit să se detașeze cît de cît, în clipa în care dau peste ceva care le-ar putea evoca traumatismul, recad imediat în scenariul inițial. Ajung să integreze mereu trecutul în prezent, rămînînd blocate în trauma care a declanșat traumatismul.”

Ce provoacă însă o traumă colectivă, care este impactul și cît de grea recuperarea? Într-un recent articol publicat pe site-ul BBC, „How to heal the «mass trauma» of COVID-19”, David Trickey,  psiholog și reprezentant al Consiliului Traumatic din Marea Britanie, susține că, dacă trauma este o ruptură a sensului – „cînd felul în care vezi lumea și felul cum te raportezi la cei din jurul tău se schimbă brusc în urma unui eveniment care provoacă un decalaj între sistemul tău valoric și acel eveniment” –, pandemia a provocat o asemenea ruptură, devenind o traumă colectivă prin „impactul pe care l-a avut asupra întregii populații”.

Iar acest impact s-a petrecut pe mai multe niveluri, de la cotidianul brusc alterat la acea alterare a memoriei de care vorbea Boris Cyrulnik. Fiind vorba despre o boală, a apărut și fenomenul „fricii interoceptive” – frica de senzații din corp, autoinducerea unor senzații de boală, somatizarea stresului. Trăind zi de zi cu informații despre numărul de infectări, despre decese, despre simptomele bolii, cîți dintre noi, la o cît de mică senzație de oboseală, la o hîrîială în gît sau la o tuse trecătoare, nu ne-am gîndit (și nu ne vom gîndi multă vreme de acum înainte) că avem COVID?

Revenind la articolul BBC, recunosc, căutam nu neapărat descrierile și confirmările faptului că trăim o traumă colectivă, ci mai ales „rețeta” debarasării de această traumă – anunțată în titlu.

Însă răspunsul căutat nu mi-a dat, de fapt, nici o direcție, suspendîndu-mă mai abitir într-o „dilemă” – după cum conchide autorul. Căci, dacă „în vremuri de traume în masă, fie în timpul atacurilor cu rachete în Israel și Palestina, fie în timpul turbulențelor din campusurile din Hong Kong”, cercetările au arătat că cea mai bună revenire la normalitate a fost intermediată de „adunările publice și interacțiunile sociale”, în cazul de față lucrurile se complică. Cum izolarea a fost cea mai la îndemînă soluție pentru a stopa răspîndirea virusului, cît de relaxați vom fi de acum înainte de a socializa fără „distanțare fizică”?

Și nu este ca și cum pandemia se termină într-un context senin – roz nu este nici situația economică, nici cea politică și nici cea socială. În plus, generațiile viitoare de adulți, copiii de azi, sînt formate în această narațiune. „Ei ar putea dezvolta o viziune asupra lumii care este destul de terifiantă”, a declarat pentru BBC psihologul David Trickey, pentru că povestea lor sună cam așa: „Părinții mei nu se descurcă, lumea este nesigură, iar oamenii care ar trebui să aibă grijă de noi nu își fac treaba. (...) Adesea ai o lentilă prin care vezi lumea, pe tine și pe alți oameni. Și evenimentele care se derulează în jurul tău vor colora acea lentilă în anumite culori. Chiar și atunci cînd acele evenimente se vor opri, unii dintre noi rămîn cu lentila colorată de ele”.

Totuși, cum poți vindeca o traumă? Revenind la Boris Cyrulnik, care a trăit din plin drama celui de-al Doilea Război Mondial (părinții săi fiind deportați, el însuși fiind victima unui raid, din care a reușit să scape), acesta susține că „nenorocirea nu este un destin” și că depinde foarte mult de dorința fiecăruia de a rezista, pe care psihiatrul a denumit-o reziliență – un termen pe care, de altfel, l-a patentat în domeniul psihiatriei.

Într-una dintre primele sale cărți, Un merveilleux malheur, Cyrulnik a scris: „Sîntem mereu uimiți de acei copii care reușesc, în ciuda încercărilor grele la care îi supune viața, să devină oameni realizați. Nefericirea nu este niciodată pură, cum este fericirea. Există un cuvînt care să ne facă să înțelegem misterul reușitei lor. Acesta este reziliența, care înseamnă capacitatea de a reuși, voința de a trăi, de a te dezvolta, chiar în vremuri grele. Cînd vom înțelege că acest lucru este posibil și că ține de noi, ne vom schimba perspectiva asupra nenorocirii și, în ciuda suferinței îndurate, vom căuta să fim fericiți”.