„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA

Adlerhof, cel mai recent film documentar al regizorului Gabriel Tempea (care a avut premiera mondială în cadrul festivalului filmului austriac „Diagonale”, în 2021), este povestea unui vechi cîrciumar vienez și maghiar deopotrivă: Stefan Giczi, refugiat în Austria în urma revoltei maghiare din 1956, a cărui viață s-a contopit, inseparabil, cu aceea a localului pe care l-a patronat, timp de 39 de ani – Adlerhof. Un film despre parfumul Vienei de odinioară, despre devotament, dar și despre farmecul tihnei pierdute în superficialitatea prezentului.

Vorbind despre recentul dumneavoastră scurtmetraj, vorbim atît despre un personaj cu o viață extrem de interesantă, Stefan Giczi, dar și despre o redescoperire a Vienei, acea Vienă discretă, neturistică, acea Vienă care aparține vienezilor. Cum arată această Vienă?

Mi-e greu să descriu succint și adecvat Viena discretă, neturistică... Aș vrea să mă mărginesc la orizontul tematic al filmului, asupra căruia am întreprins o „muncă de documentare” asiduă: localurile vieneze tradiționale. Nu cred că turismul e responsabil de dispariția lor treptată (cu excepția, poate, a celor aflate în centrul istoric), ci mai degrabă constrîngerile economice și apariția unui nou tip de consumator. Odată cu interzicerea fumatului, nu puține localuri și-au pierdut ultimii clienți fideli și au fost nevoite să închidă. Altele au tras oblonul după introducerea obligativității dotării cu case electronice de marcat (cîrciumarul de școală veche, adept al unui model economic precar, nu se prea grăbea să taie chitanțe). Iar clientul de tip nou preferă meniuri ușoare, sănătoase, serviciul impersonal și rapid, spații luminoase și aerisite. Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare, însoțite, pe măsură, de halbe, în localurile tenebroase, prăfuite și zgomotoase ale Vienei vechi.

Cînd ați ajuns prima oară la Adlerhof? A fost un coup de foudre sau o relație dezvoltată în timp?

Prin 2006, la propunerea unui prieten care locuia în apropierea localului. Plătisem chelneriței consumația și, cînd dădeam să plec, amicul m-a atenționat dojenitor: „De aici nu se pleacă așa, soldățește, trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar!”. Stefan Giczi (Herr Stefan, cum îi spuneau toți) trebăluia, ca de obicei, în spatele tejghelei. Jovial și volubil, și-a scos legendarele mănuși roz de cauciuc, ca să dea mîna cu noi. Am ratat, evident, ultimul metrou, și fiindcă ceasul de perete indica (invariabil, aveam să aflu) ora de iarnă.

Cum era Herr Stefan?

După o tinerețe, se pare, tumultuoasă (despre care vorbea puțin), existența lui Herr Stefan devenise legată inseparabil de cea a localului pe care l-a patronat, la propriu și la figurat, 39 de ani. Era singura lui preocupare. De clienții pe care-i agrea îl lega o amiciție autentică. Iar o prietenie trebuie, desigur, cultivată. Cînd unul dintre obișnuiții Adlerhof-ului intra, pe nepusă masă, în local, după o absență îndelungată, Herr Stefan îl întîmpina, de la tejghea, ironic-dojenitor: „Der Traut sich was!”. Adică: „Uite ce tupeu are asta!”. Împricinatul explica, de exemplu, spăsit, că fusese cu prietena în vacanță la mare. „Și care sînt urmările? Căsătorie sau divorț?”, se interesa, hîtru, Herr Stefan. Intuiție remarcabilă din partea unui om care nu mai fusese de 30 de ani în concediu...

Ca emigrant, cum se raporta el la Viena? V-ați regăsit în poveștile sale de „integrare” în societatea vieneză?

Vorbea cu recunoștință de căldura cu care au fost primiți în Austria refugiații unguri (printre care se număra), în 1956. Asta, deși în primii zece ani a locuit într-un dormitor comun și, încă suferind în urma rănilor cu care s-a ales în timpul revoltei, a muncit cîteva ierni bune pe șantier. Eu am avut norocul să ajung în Austria în alte condiții și cu alte perspective, acum 25 de ani. În anii ’50, minunea economică postbelică nu-și arătase încă roadele în Austria, însă Herr Stefan aprecia normalitatea unui loc care-i oferise libertate individuală și predictibilitate, după arbitrariul perioadei staliniste și ororile prin care trecuse în timpul revoltei maghiare. Orașul lui natal, Mosonmagyaróvár, fusese scena unui măcel cumplit, în octombrie 1956. Garnizoana locală deschisese focul asupra demonstranților, ucigînd zeci de persoane, rănind și mutilînd alte cîteva sute. Herr Stefan a scăpat cu o rană mai ușoară, o schijă de grenadă în picior. După carnagiu, comandantul garnizoanei a fugit în Cehoslovacia, lăsînd în urmă un grup de soldați dezorientați. Mulțimea, regrupată și furioasă, s-a năpustit asupra lor, omorînd cîțiva în bătaie. Încă marcat de acest episod, Herr Stefan mi-a mărturisit că acum se considera foarte norocos fiindcă, rănit fiind, nu a putut participa la linșaj...

Povestiți-ne despre Adlerhof. De ce această cîrciumioară era atît de iubită?

O bună parte din localurile vieneze tradiționale rămîn pe linia de plutire exploatînd exclusiv propria patină, prețul ambianței pitorești fiind compromisurile calitative. În Adlerhof lucrurile nu stăteau defel așa. Berea era mereu proaspătă și rece, oferta culinară robustă și onestă, normele igienice (cele absolut necesare, cel puțin) erau respectate. Interiorul localului nu era o colecție de vechituri (sau de imitații ieftine, ca în restaurantele cu temă „retro”), fiecare obiect îndeplinea o funcție, iar prezența lui Herr Stefan articula acest ansamblu. El știa rostul lucrurilor în Adlerhof, la figurat, dar și la propriu. Cunoștea, de pildă, topografia dușumelei (strîmbate de vreme și de pași) atît de precis, încît reușea într-o clipită, cu un gest expert, să potrivească fiecare masă (oricît de șchioapă), în așa fel încît să nu se clatine.

Putem vorbi despre o „comunitate” care se coagulase în jurul acestei cîrciumi?

Exista un grup extins de oaspeți fideli localului, ne știam din vedere, mai schimbam cîte o vorbă, însă atîta tot. Comunitatea a început să se coaguleze, compensatoriu, după închiderea localului și moartea lui Herr Stefan. Doamna Viktoria „Vicky“ Trajic, bucătăreasa Adlerhof-ului timp de 28 de ani, care ne cunoștea pe toți, a organizat apoi cîteva întîlniri ale „nucleului dur” de oaspeți ai localului, gătind pentru noi de fiecare dată un cazan de „Beuschel”, o tocană copioasă din măruntaie de porc (poate nu sună apetisant, dar versiunea à la Adlerhof, gătită de Vicky, era sublimă...). M-am bucurat să regăsesc aceeași comunitate la premiera vieneză a filmului.

Povestiți-ne despre filmul pe care l-ați făcut despre Adlerhof.

Am început să filmez în 2015. Tîrziu, căci localul era oficial închis. Însă, deși sănătatea lui Herr Stefan era cam precară, nu ezita să deschidă ocazional (și clandestin, căci licența îi fusese retrasă) Adlerhof-ul, pentru oaspeții fideli de odinioară. Era suficient să-l sunăm la telefonul mobil, locuia în clădirea localului. Între timp, bucătăria fusese scoasă din uz, iar berea era disponibilă numai la sticlă. Totuși, localul nu-și pierduse nicicum farmecul, iar Herr Stefan își regăsea repede tonusul, în prezența oaspeților. La vizionarea în direct a Campionatului European de fotbal din 2016, localul a retrăit, pentru cîteva seri, momente de glorie, cu sala plină, public exuberant și cîrciumar plin de vervă. Un mare noroc pentru mine – ultima ocazie de a surprinde astfel de imagini în Adlerhof. Filmările au început, cum spuneam, tardiv, greoi, după lungi tatonări. Herr Stefan se temea, cred, că o echipă de filmare îl va încurca în local, în ultimele seri în care se mai putea bucura de Adlerhof (pînă la urmă am filmat singur, asistat ocazional de sunetist). Mai grav, și eu ezitam să abandonez rolul de oaspete, în favoarea celui de documentarist. La un moment dat a trebuit să decid: continui să stau la taifas și să beau bere sau fac un fim. Am tranșat această dilemă cam tîrziu...

Ați reușit să faceți rost și de înregistrări vechi ale începuturilor Adlerhof-ului. Pentru mine a fost o surpriză să remarc faptul că, în afara modei vestimentare, de fapt nimic nu era schimbat.

Doamna Trajic, fosta bucătăreasă a localului, a avut amabilitatea să-mi ofere o caseta VHS-C filmată în Adlerhof, în august 1989. Era perioada de apogeu a localului, pe care Herr Stefan îl preluase în 1977. Tapetul și o bună parte din mobilier rămăseseră însă neschimbate din vremea predecesorului său, care deschisese localul în perioada interbelică. Trecerea vremii era marcată de numărul tot mai mare de afișe cu fotbaliști (primite cadou de la oaspeți care împărtășeau pasiunea cîrciumarului pentru fotbal). Altfel, în Adlerhof, timpul era o convenție neesențială. Ultimul oaspete dicta ora de închidere, ceasul de perete indica invariabil ora de iarnă și, de ani buni, Herr Stefan nu-și mai dădea osteneala să dea jos pomul de Crăciun (un brad pitic și prăfuit, din plastic, împodobit cu cîteva steluțe și o fundă roșie) de pe etajera de lîngă tejghea: „Tot anul nu-l băgă nimeni în seamă. Iar de Crăciun lumea-l vede și se bucură...”, mi-a explicat. Cu aceeași nonșalanță trata și chestiuni mai stringente: cîteva operații pe care ar fi trebuit să le facă de ani buni, un litigiu etern și costisitor cu proprietarii clădirii, găsirea unui succesor...

Fără Herr Stefan, mai poate exista Adlerhof?

Adlerhof-ul s-a stins, literalmente, odată cu Herr Stefan, pe care l-am vizitat, de cîteva ori, în timp ce zăcea bolnav (în grija unei infirmiere) în locuința sa de deasupra restaurantului. Starea lui de sănătate se degrada treptat, odată cu înfățișarea localului. Felinarele de la intrarea Adlerhof-ului erau sparte, fațada acoperită cu graffiti, geamurile fisurate... Herr Stefan a murit pe 17 august 2017. Localul a fost renovat din temelii. A fost redeschis acum trei ani, sub același nume, într-o formulă neinspirată, hibridă (cafenea-lounge-bistrou-bar...), dar cu pretenția obraznică de continuator al vechiului Adlerhof.

interviu realizat de Stela GIURGEANU