„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA

Publicat în Dilema Veche nr. 934 din 3 – 9 martie 2022
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg

Adlerhof, cel mai recent film documentar al regizorului Gabriel Tempea (care a avut premiera mondială în cadrul festivalului filmului austriac „Diagonale”, în 2021), este povestea unui vechi cîrciumar vienez și maghiar deopotrivă: Stefan Giczi, refugiat în Austria în urma revoltei maghiare din 1956, a cărui viață s-a contopit, inseparabil, cu aceea a localului pe care l-a patronat, timp de 39 de ani – Adlerhof. Un film despre parfumul Vienei de odinioară, despre devotament, dar și despre farmecul tihnei pierdute în superficialitatea prezentului.

Vorbind despre recentul dumneavoastră scurtmetraj, vorbim atît despre un personaj cu o viață extrem de interesantă, Stefan Giczi, dar și despre o redescoperire a Vienei, acea Vienă discretă, neturistică, acea Vienă care aparține vienezilor. Cum arată această Vienă?

Mi-e greu să descriu succint și adecvat Viena discretă, neturistică... Aș vrea să mă mărginesc la orizontul tematic al filmului, asupra căruia am întreprins o „muncă de documentare” asiduă: localurile vieneze tradiționale. Nu cred că turismul e responsabil de dispariția lor treptată (cu excepția, poate, a celor aflate în centrul istoric), ci mai degrabă constrîngerile economice și apariția unui nou tip de consumator. Odată cu interzicerea fumatului, nu puține localuri și-au pierdut ultimii clienți fideli și au fost nevoite să închidă. Altele au tras oblonul după introducerea obligativității dotării cu case electronice de marcat (cîrciumarul de școală veche, adept al unui model economic precar, nu se prea grăbea să taie chitanțe). Iar clientul de tip nou preferă meniuri ușoare, sănătoase, serviciul impersonal și rapid, spații luminoase și aerisite. Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare, însoțite, pe măsură, de halbe, în localurile tenebroase, prăfuite și zgomotoase ale Vienei vechi.

Cînd ați ajuns prima oară la Adlerhof? A fost un coup de foudre sau o relație dezvoltată în timp?

Prin 2006, la propunerea unui prieten care locuia în apropierea localului. Plătisem chelneriței consumația și, cînd dădeam să plec, amicul m-a atenționat dojenitor: „De aici nu se pleacă așa, soldățește, trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar!”. Stefan Giczi (Herr Stefan, cum îi spuneau toți) trebăluia, ca de obicei, în spatele tejghelei. Jovial și volubil, și-a scos legendarele mănuși roz de cauciuc, ca să dea mîna cu noi. Am ratat, evident, ultimul metrou, și fiindcă ceasul de perete indica (invariabil, aveam să aflu) ora de iarnă.

Cum era Herr Stefan?

După o tinerețe, se pare, tumultuoasă (despre care vorbea puțin), existența lui Herr Stefan devenise legată inseparabil de cea a localului pe care l-a patronat, la propriu și la figurat, 39 de ani. Era singura lui preocupare. De clienții pe care-i agrea îl lega o amiciție autentică. Iar o prietenie trebuie, desigur, cultivată. Cînd unul dintre obișnuiții Adlerhof-ului intra, pe nepusă masă, în local, după o absență îndelungată, Herr Stefan îl întîmpina, de la tejghea, ironic-dojenitor: „Der Traut sich was!”. Adică: „Uite ce tupeu are asta!”. Împricinatul explica, de exemplu, spăsit, că fusese cu prietena în vacanță la mare. „Și care sînt urmările? Căsătorie sau divorț?”, se interesa, hîtru, Herr Stefan. Intuiție remarcabilă din partea unui om care nu mai fusese de 30 de ani în concediu...

Ca emigrant, cum se raporta el la Viena? V-ați regăsit în poveștile sale de „integrare” în societatea vieneză?

Vorbea cu recunoștință de căldura cu care au fost primiți în Austria refugiații unguri (printre care se număra), în 1956. Asta, deși în primii zece ani a locuit într-un dormitor comun și, încă suferind în urma rănilor cu care s-a ales în timpul revoltei, a muncit cîteva ierni bune pe șantier. Eu am avut norocul să ajung în Austria în alte condiții și cu alte perspective, acum 25 de ani. În anii ’50, minunea economică postbelică nu-și arătase încă roadele în Austria, însă Herr Stefan aprecia normalitatea unui loc care-i oferise libertate individuală și predictibilitate, după arbitrariul perioadei staliniste și ororile prin care trecuse în timpul revoltei maghiare. Orașul lui natal, Mosonmagyaróvár, fusese scena unui măcel cumplit, în octombrie 1956. Garnizoana locală deschisese focul asupra demonstranților, ucigînd zeci de persoane, rănind și mutilînd alte cîteva sute. Herr Stefan a scăpat cu o rană mai ușoară, o schijă de grenadă în picior. După carnagiu, comandantul garnizoanei a fugit în Cehoslovacia, lăsînd în urmă un grup de soldați dezorientați. Mulțimea, regrupată și furioasă, s-a năpustit asupra lor, omorînd cîțiva în bătaie. Încă marcat de acest episod, Herr Stefan mi-a mărturisit că acum se considera foarte norocos fiindcă, rănit fiind, nu a putut participa la linșaj...

Povestiți-ne despre Adlerhof. De ce această cîrciumioară era atît de iubită?

O bună parte din localurile vieneze tradiționale rămîn pe linia de plutire exploatînd exclusiv propria patină, prețul ambianței pitorești fiind compromisurile calitative. În Adlerhof lucrurile nu stăteau defel așa. Berea era mereu proaspătă și rece, oferta culinară robustă și onestă, normele igienice (cele absolut necesare, cel puțin) erau respectate. Interiorul localului nu era o colecție de vechituri (sau de imitații ieftine, ca în restaurantele cu temă „retro”), fiecare obiect îndeplinea o funcție, iar prezența lui Herr Stefan articula acest ansamblu. El știa rostul lucrurilor în Adlerhof, la figurat, dar și la propriu. Cunoștea, de pildă, topografia dușumelei (strîmbate de vreme și de pași) atît de precis, încît reușea într-o clipită, cu un gest expert, să potrivească fiecare masă (oricît de șchioapă), în așa fel încît să nu se clatine.

Putem vorbi despre o „comunitate” care se coagulase în jurul acestei cîrciumi?

Exista un grup extins de oaspeți fideli localului, ne știam din vedere, mai schimbam cîte o vorbă, însă atîta tot. Comunitatea a început să se coaguleze, compensatoriu, după închiderea localului și moartea lui Herr Stefan. Doamna Viktoria „Vicky“ Trajic, bucătăreasa Adlerhof-ului timp de 28 de ani, care ne cunoștea pe toți, a organizat apoi cîteva întîlniri ale „nucleului dur” de oaspeți ai localului, gătind pentru noi de fiecare dată un cazan de „Beuschel”, o tocană copioasă din măruntaie de porc (poate nu sună apetisant, dar versiunea à la Adlerhof, gătită de Vicky, era sublimă...). M-am bucurat să regăsesc aceeași comunitate la premiera vieneză a filmului.

Povestiți-ne despre filmul pe care l-ați făcut despre Adlerhof.

Am început să filmez în 2015. Tîrziu, căci localul era oficial închis. Însă, deși sănătatea lui Herr Stefan era cam precară, nu ezita să deschidă ocazional (și clandestin, căci licența îi fusese retrasă) Adlerhof-ul, pentru oaspeții fideli de odinioară. Era suficient să-l sunăm la telefonul mobil, locuia în clădirea localului. Între timp, bucătăria fusese scoasă din uz, iar berea era disponibilă numai la sticlă. Totuși, localul nu-și pierduse nicicum farmecul, iar Herr Stefan își regăsea repede tonusul, în prezența oaspeților. La vizionarea în direct a Campionatului European de fotbal din 2016, localul a retrăit, pentru cîteva seri, momente de glorie, cu sala plină, public exuberant și cîrciumar plin de vervă. Un mare noroc pentru mine – ultima ocazie de a surprinde astfel de imagini în Adlerhof. Filmările au început, cum spuneam, tardiv, greoi, după lungi tatonări. Herr Stefan se temea, cred, că o echipă de filmare îl va încurca în local, în ultimele seri în care se mai putea bucura de Adlerhof (pînă la urmă am filmat singur, asistat ocazional de sunetist). Mai grav, și eu ezitam să abandonez rolul de oaspete, în favoarea celui de documentarist. La un moment dat a trebuit să decid: continui să stau la taifas și să beau bere sau fac un fim. Am tranșat această dilemă cam tîrziu...

Ați reușit să faceți rost și de înregistrări vechi ale începuturilor Adlerhof-ului. Pentru mine a fost o surpriză să remarc faptul că, în afara modei vestimentare, de fapt nimic nu era schimbat.

Doamna Trajic, fosta bucătăreasă a localului, a avut amabilitatea să-mi ofere o caseta VHS-C filmată în Adlerhof, în august 1989. Era perioada de apogeu a localului, pe care Herr Stefan îl preluase în 1977. Tapetul și o bună parte din mobilier rămăseseră însă neschimbate din vremea predecesorului său, care deschisese localul în perioada interbelică. Trecerea vremii era marcată de numărul tot mai mare de afișe cu fotbaliști (primite cadou de la oaspeți care împărtășeau pasiunea cîrciumarului pentru fotbal). Altfel, în Adlerhof, timpul era o convenție neesențială. Ultimul oaspete dicta ora de închidere, ceasul de perete indica invariabil ora de iarnă și, de ani buni, Herr Stefan nu-și mai dădea osteneala să dea jos pomul de Crăciun (un brad pitic și prăfuit, din plastic, împodobit cu cîteva steluțe și o fundă roșie) de pe etajera de lîngă tejghea: „Tot anul nu-l băgă nimeni în seamă. Iar de Crăciun lumea-l vede și se bucură...”, mi-a explicat. Cu aceeași nonșalanță trata și chestiuni mai stringente: cîteva operații pe care ar fi trebuit să le facă de ani buni, un litigiu etern și costisitor cu proprietarii clădirii, găsirea unui succesor...

Fără Herr Stefan, mai poate exista Adlerhof?

Adlerhof-ul s-a stins, literalmente, odată cu Herr Stefan, pe care l-am vizitat, de cîteva ori, în timp ce zăcea bolnav (în grija unei infirmiere) în locuința sa de deasupra restaurantului. Starea lui de sănătate se degrada treptat, odată cu înfățișarea localului. Felinarele de la intrarea Adlerhof-ului erau sparte, fațada acoperită cu graffiti, geamurile fisurate... Herr Stefan a murit pe 17 august 2017. Localul a fost renovat din temelii. A fost redeschis acum trei ani, sub același nume, într-o formulă neinspirată, hibridă (cafenea-lounge-bistrou-bar...), dar cu pretenția obraznică de continuator al vechiului Adlerhof.

interviu realizat de Stela GIURGEANU

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Tentativă de omor în trafic. Pietoni loviți intenționat cu mașina pe trotuar. Una dintre victime a fost ulterior înjunghiată
Doi bărbați au fost arestați preventiv sub acuzația de tentativă la omor după ce unul dintre ei a lovit în plin cu mașina doi pietoni care mergeau pe trotuar, iar cel de-al doilea s-a dat jos din autovehicul și a înjunghiat-o apoi pe una dintre victime
image
Prețurile de pe litoralul românesc au luat-o razna. Cât au ajuns să coste produsele obișnuite din supermarket
Luna mai este aproape de final iar comercianții de pe litoralul românesc pun la punct ultimele detalii pentru noul sezon de vacanțe. Chiar dacă turiștii nu se înghesuie deocamdată în stațiuni, multe afaceri deja și-au deschis porțile
image
Istoria romanțată a Hotelului Intercontinental, unde s-a filmat pelicula „Nea Mărin Miliardar" VIDEO
Simbol al Capitalei, Hotelul Intercontinental a fost inaugurat în luna mai a anului 1975. De-a lungul timpului, aici au înnoptat personalități ale lumii și tot aici s-a filmat pelicula „Nea Mărin Miliardar".

HIstoria.ro

image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.
image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.