S-o fi supărat pe mine?
Deunăzi, mi-am mustrat o prietenă: îmi spusese că „îndrăznise” să refuze un băiat, însă, imediat după aceea, începuse să fie chinuită de angoase și temeri și mă întrebase: „Crezi că s-o fi supărat pe mine?”. Instantaneu, întrebarea ei mi-a urcat sîngele la cap și am început s-o boscorodesc în fel și chip, spunîndu-i să n-o mai aud cu prostii din astea și că, dacă s-o fi „supărat”, ori îi trece, ori ducă-se, că unul care se ofuschează la primul refuz nu face nimic altceva decît un joc de putere, urmărind să inducă sentimente de vinovăție, bazîndu-se pe fricile și nesiguranțele noastre etc., etc.
Abia cînd mi-am tras sufletul din perdaful pe care îl lansasem asupra ei, mi-a răspuns că e conștientă de toate astea, însă, na, e greu să te dezbari de mentalitatea în care ai fost crescută. Și mi-am dat seama cît de ușor e să judeci pe altcineva cînd stai în confortul propriei piei. Chiar dacă acest confort a fost construit, cu multă obstinență – căci cunosc foarte bine acea mentalitate „să nu superi”, care ni se inoculează de mici, pregătind viciatul teren al dependenței emoționale, o mentalitate cu care am luptat uneori cu toată agresivitatea de care e capabil chiar și cel mai mic animăluț, atunci cînd se simte încolțit. Dacă ne gîndim doar la presiunile societății care încă nu vede cu ochi senini statutul de celibat la femei. Sau faptul că o femeie nu-și dorește să aibă copii. Sau pur și simplu că vrea să trăiască după cum o taie capul. Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele, de visurile și dorințele lor, ajungînd să se conformeze astfel, de bunăvoie, patului lui Procust.
După discuția cu prietena mea, m-am trezit în mijlocul unei alteia, vehemente, privind procesul Depp-Heard, un proces pe care nu l-am urmărit, din simplul motiv că l-am crezut doar o mondenitate, mai mult sau mai puțin de mahala. Vehemența era îndreptată de data aceasta contra curentului MeToo – aveam să aflu de implicațiile sociale ale acestui proces, dincolo de mediatizarea de Hollywood –, contra exagerărilor și calomniilor care se vehiculează sub umbrela protectoare a libertății de exprimare (sau mai bine zis a eliberării prin exprimare). Ajungi să terfelești numele cuiva doar dintr-o toană, din răzbunare sau din orice alt motiv ai avea, doar pentru că, azi, societatea activistă în care trăim îți dă apă la moară. Și, cum era în firescul discuției, a venit vorba și despre recentul discurs al actriței Viorica Vodă, la Gala Gopo, în care a făcut referire la episoadele de hărțuire sexuală și la abuzurile emoționale din „sistem”, vorbind despre domeniul filmului și teatrului. „Am făcut psihoterapie ani de zile pentru hărțuirea sexuală din sistem, nu din afara lui. Sînt foarte mulți directori de teatru, regizori, care se pare că m-au confundat cu personajul, atît de credibilă am fost.” De ce n-a dat nume? Chiar am ajuns să acuzăm, așa, cînd ni se năzare, fără dovezi? Pînă unde se merge cu aceste declarații defăimătoare? – au cîrcotit vocile care dezbăteau subiectul.
A mai cîrcotit și Mircea Diaconu care, la cîteva zile după discursul Vioricăi Vodă, a declarat într-un interviu, pentru fanatik.ro, că totul e doar o „modă”. „Hai să vă explic cum văd eu lucrurile. Vorbim de hărțuire din clipa în care la Hollywood a fost un succes mondial. Totul a plecat de acolo. Eu știam că asta se numește bîrfă de culise, amantlîc inclus fenomenului teatral. La americani, cînd s-a început cu povestea cu MeToo ăla, a devenit hărțuire. Altfel este o formă de amantlîc, inclusă profesiei. (…) Lumea teatrală și cinematografică s-a descurcat foarte bine, zic eu, pînă să înceapă nebunia asta din America.” Aș spune că domnul Diaconu are un punct de vedere destul de libertin în ceea ce privește „amantlîcurile” pentru cineva care a susținut în mod public partidul AUR, printre principiile căruia se numără și așa-numita familie tradițională: „Familia este celula de bază a oricărei societăți viabile. De aceea, este vital ca societatea să stimuleze constituirea de familii, să sprijine și să apere familia”.
Vorbind despre „stimularea constituirii de familii”, o altă știre, tot recentă, însă mai tăcută, aproape în umbră, care n-a făcut atîta senzație, deși realitatea ei este una dureros de cruntă, m-a întors cu gîndul la discuția purtată cu amica mea despre frica femeilor de a „nu supăra”: un fost cadru universitar, Bone Ferenc, și-a ucis iubita, pe Beata Molnar, din cauză că aceasta i-ar fi refuzat cererea în căsătorie.
Bineînțeles, se poate argumenta că este un caz patologic – dovezi ulterioare au arătat că asasinul a mai avut episoade de violență, atît cu victima, cît și cu alte partenere. Totuși, o întrebare nu-mi dă pace: de ce, de la primul semn de agresivitate, victima nu a plecat? (În cele mai multe cazuri de violență domestică, victima se întoarce la agresor.)
O întrebare pe care iar mi-o pun din confortul propriei piei, știind foarte bine că, personal, de la primul ton ridicat, tai macaroana, sau de la primul semn de mitocănie sau încercare de hărțuire, sînt în stare să dezlănțui toate stihiile iadului. Însă faptul că eu știu să mă protejez, că nu sufăr de dependență emoțională, iar episoadele de agresivitate din partea cuiva nu mă transformă într-o victimă nu mă îndreptățește să judec sau să refuz realitatea „din teren”. Pentru că oricît de emancipate am fi, oricît de multe instrumente am avea la îndemînă, femeile sînt încă supuse fricilor sociale de tot felul, care se rezumă la acea frică de a nu supăra. Sîntem încă încartiruite în niște șabloane mentale, chiar dacă se spune că trăim într-o societate „activistă”. Cînd refuzăm, o facem cu delicatețe, ca să nu lezăm (uneori ne călcăm pe inimă și acceptăm, tot din frica de a nu supăra – și cîte frustrări naște în noi această acceptare!). Cînd suferim, o facem în tăcere, ca să nu deranjăm sau să nu se spună că sîntem isterice. Cînd sîntem puternice și independente, doar noi știm cît de mult ne costă toate acestea – pentru că independența unei femei nu este considerată (încă) a fi ceva firesc, ci excepțional. (Se spune, nu-i așa, că o femeie independentă e de „admirat”.)
Și nu este vorba doar de o mentalitate românească sau balcanică – statistici din întreaga lume arată fața hîdă a violenței domestice (care peste tot a crescut în anii de pandemie), iar studii ale organizațiilor internaționale (precum Amnesty Internațional) relevă mentalitățile arhaice pe care oamenii le au încă în ceea ce privește statutul femeii în societate.
Nu susțin și chiar condamn personajele care vor să tragă foloase din această realitate, dîndu-se victime, cînd de fapt nu sînt, pentru că aruncă un voal de pîclă asupra adevărului existent. Aruncă îndoieli, înlesnind și perpetuînd prejudecățile și, mai mult, minimalizează și duc în derizoriu orice tentativă de a te opune unor abuzuri. De a ieși din cavernă. În ceea ce privește cazul Depp-Heard, prejudiciile sînt imense, iar victimele reale s-ar putea simți intimidate și descurajate de a mai vorbi. Însă Justiția și-a spus cuvîntul – iar aici cîrcotașii mișcării MeToo ar putea să se mai liniștească.
Pe de altă parte, vorbind despre discursul Vioricăi Vodă, pot spune că a fost cel mult stîngaci, nicidecum malefic sau ticluit din vreo dorință de vizibilitate sau de vreo „modă” hollywoodiană – nefiind pregătit, a fost spus cu multă emoție și oarecum temător. La cele două întreruperi, una din partea prezentatorului, alta venită din sală, care s-au dorit a fi „amuzante”, ca să „detensioneze” momentul, actrița a reacționat împăciuitor, ca și cum și-ar fi cerut scuze pentru că a „îndrăznit” să spună ce avea de spus – adică un mesaj adresat în special fiicei sale, de a nu-i fi frică sau rușine să vorbească dacă va fi vreodată agresată.
Și mi-am adus aminte de o istorie din copilărie: un copil a primit în dar un hamster, pe care l-a chinuit zi de zi, cu o cruzime și o voluptate născute parcă tocmai din docilitatea micului animal. Pînă într-o zi cînd, săturat de suferință, hamsterul cel cuminte s-a înfuriat, a luat-o razna (după cum au spus părinții copilului), s-a repezit asupra agresorului, l-a mușcat de deget și s-a eliberat, fugind pe fereastră. Fără să-i mai pese că va supăra pe cineva.
