Sindromul Calimero
Te trezești în acorduri de bormașină – vecinii își renovează apartamentul. Durează de cîteva săptămîni. Azi i-a apucat pe la șapte dimineața. Încă o zi proastă. Colac peste pupăză, tot azi ți s-a stricat și robinetul chiuvetei de la baie. Că nu se mai fac lucruri ca altădată. A început să curgă pe lîngă, dar nu poți chema instalatorul înainte să vorbești cu administratorul să oprească apa pe coloană. Doar că administratorul e de negăsit și la administrație nu-i nimeni. În plus nici nu cunoști un instalator bun, ultimul pe care l-ai chemat a lucrat în virtutea principiului „Na-ți-o frîntă că ți-am dres-o“. De cînd ți-a „reparat“ dușul, apa caldă vine cu o presiune de zici că-ți face un favor. Bine, vorba vine „caldă“, că‑i mai degrabă călîie. De-aia ai și răcit și te-ai speriat că ai COVID și ai făcut rapid teste. Și testele alea, după ce că sînt scumpe, cînd îți intră în nas, să scormonească după virus, îți confirmă mai degrabă că n-ai avut noroc în viață, că le simți pînă în creier. Ca să nu mai spui că nici nu-s foarte sigure – trebuie să le repeți și fiecare repetiție costă. De parcă ai fi fabrică de bani. Nici nu-ți vine să te mai bucuri că n-ai COVID, că simți că ai dat banii ăia de pomană. Etc., etc., etc.
În 2017, Saverio Tomasella, doctor în psihopatologie și fondatorul CERP (Centre d’Études et de Recherches en Psychanalyse), identifica așa-numitul sindrom Calimero – referindu-se la acei oameni veșnic nemulțumiți, pentru care singura plăcere în viață pare a fi să se plîngă, tot timpul, de orice și de oricine.
Tomasella a denumit acest sindrom folosind numele personajului principal al unui cunoscut serial italian de desene animate din anii ’60, cu un succes atît de mare la public, încît a fost preluat mai apoi, prin franciză, și în Japonia, sub numele de Karimero. În serial, Calimero era un pui de găină ciufut, care se lamenta întruna de cît este de nedreptățit, atît de semenii săi, cît și de viață, în general.
Și era un personaj simpatizat, pentru că, nu-i așa, la fel ca în viața reală, cei care se plîng au mai întotdeauna de cîștigat – fie că încercăm să-i ajutăm, fie că le tolerăm greșelile în virtutea faptului că nu mai poți blama pe cineva care invocă un necaz, fie el și exagerat.
De altfel, Tomasella identifică trei categorii de oameni care suferă de acest sindrom: unii chiar au mentalitate de victimă (simțindu-se mai tot timpul în inferioritate și nedreptățiți) și au nevoie în permanență de compasiunea altora. Alții doar cerșesc atenția – cînd n-ai cu ce să te faci remarcat, începi să oftezi. Iar alții folosesc văicăreala ca justificare pentru inacțiune, via lene. Tînguirea, folosită fie ca o cîrjă, fie ca un instrument, este însă întotdeauna un mijloc de a manipula. Pe alții, dar și pe tine.
Pe de o parte, psihologii ne încurajează să ne confesăm, să ne plîngem cînd lucrurile nu merg chiar cum ar trebui. Să ții totul în tine este nesănătos, mai ales că neverbalizînd o problemă, ai tendința să o augmentezi. Însă, pe de alta, cînd ajungi să capeți voluptatea jelaniei și să transformi orice inconvenient într-o imprecație divină, lucrurile pot lua o întorsătură destul de periculoasă pentru practicantul bocitului frecvent.
Citat de L’Obs, psihiatrul american Steven Parton confirmă: „Dacă sîntem bîntuiți încontinuu de gîndurile întunecate, sîntem din ce în ce mai înclinați să vedem totul în negru, creînd un cerc vicios de pesimism. (...) Această situație apare atunci cînd sinapsele care reprezintă negativul sînt din ce în ce mai apropiate și devin mai bine conectate între ele decît cele care transmit semnale pozitive. Gîndul care învinge este întotdeauna cel pentru care sinapsele au cea mai mică distanță de parcurs“.
În plus, afirmă psihiatrul, negativitatea pe care o naștem în noi este contagioasă, de vreme ce oamenii au o înclinație către empatie. Cînd cineva îți spune că suferă, îți transmite automat o stare de tristețe. Dar nu este vorba doar despre suferință, ci și de cei permanent nemulțumiți, de cei care critică întruna, orice. „Cînd sîntem în preajma cuiva care experimentează o emoție, creierul nostru încearcă să recreeze acel sentiment, astfel încît să putem înțelege prin ce trece persoana respectivă. (...) Dar există și momente de empatie mai puțin benefice, cum ar fi atunci cînd petreci o seară întreagă cu prieteni cărora le place să bîrfească, să critice, să ia în derîdere orice. (...). Bîrfa este și ea un puternic generator de anxietate.“
La nivel fizic, o stare continuă de nemulțumire eliberează cortizol, cunoscut ca hormonul stresului. Iar cînd nivelul acestuia crește în organism, sistemul imunitar are de suferit și sănătatea devine vulnerabilă – de la căderea părului și obezitate pînă la diabet sau crize cardiace, acestea fiind doar cîteva dintre multele afecțiuni care pot apărea în urma stresului.
Iar cînd trăim într-o societate care ne dă cu adevărat motive de stres, probabil că n-ar fi rău s-o lăsăm mai moale cu micile dramolete și văicăreala din orice. Căci nu orice este o tragedie.
