Infernul lui Maugham

Zilele trecute, în timpul unei scurte plimbări prin centrul Capitalei, de la Romană la Unirii, mi s-a părut că orașul a devenit o uriașă arenă plină cu gladiatori. Am văzut un bărbat care, în ciuda sirenelor poliției, s-a încăpățînat să traverseze, oprindu-se țîfnos în fața mașinilor, arătîndu-le enervat polițiștilor că semaforul este „verde” și că este „dreptul” lui să treacă strada. Puțin mai sus, două femei se luaseră la bătaie în fața unei covrigării, din cauză că una dintre ele „se băgase” în față. La un stop, o doamnă a venit spre mine cu o sacoșă. Voia să-mi vîndă un sacou, la jumătate de preț. Am refuzat-o, politicos, invocînd faptul că nu aveam cash. Brusc, glasul ei mieros s-a transformat, iar doamna a început să urle și să mă înjure. Ceea ce m-a speriat, iar apoi m-a enervat. La fel cum m-au speriat și enervat și celelalte episoade în care am simțit o agresivitate disproporționată, o violență de dragul violenței, o frustrare purulentă la nivel de societate. Și recunosc că nu-mi mai doream decît să ajung, cît mai repede, acasă.

Probabil că am exagerat. Probabil că am avut parte doar de o zi proastă sau, probabil, tocmai pentru că acea zi luminoasă de primăvară era atît de frumoasă, cu toți copacii înmuguriți, cu fiecare tufiș care se împodobise cu accesorii de viață și cu vesele păpădii care se ițeau chiar și din crăpăturile asfaltului dur al urbanului, încît m-a făcut să observ mai abitir înnegurările oamenilor. Probabil că și eu am devenit mult prea sensibilă la agresivitățile stradale, într-o lume saturată de agresivitate, însă în ziua respectivă m-am gîndit aproape obsesiv la propoziția-cheie din romanul lui Somerset Maugham, Of Human Bondage (tradus în românește prin Robie): „Omul se naște, suferă și moare”. O concluzie grea, cît un infern pămîntean, dacă acestea ar fi singurele premisele la care ne raportăm existența.

Și m-am gîndit, mai apoi: cum ar fi dacă o întreagă societate ar începe să-și trăiască viața doar în baza acestor premise: naștere, suferință, moarte? Fără un alt sens, fără bucurii, fără idealuri, fără încredere și fără speranțe? M-am întrebat dacă, într-o lume din ce în ce mai învrăjbită, mai avem resurse de optimism sau ne lăsăm prinși în iureșul realităților, devenind din ce în ce mai pesimiști, mai frustrați, mai agresivi?

Chemarea realităților

În 1928, sociologul american William Isaac Thomas conchidea o întreagă teorie sociologică prin fraza care avea să fie cunoscută drept Teorema lui Thomas: „Dacă oamenii definesc situațiile ca fiind reale, acestea chiar vor deveni reale în acțiunile lor”.

Este vorba despre „Interacțiunea simbolică”, o teorie sociologică dezvoltată în Statele Unite ale Americii, la începutul secolului XX, care analizează comportamentul social prin prisma interpretărilor pe care le acordăm, în mod subiectiv, atît acțiunilor și comportamentelor oamenilor cu care interacționăm. cît și a evenimentelor pe care le trăim. Interpretările subiective („definirea situației”) pe care le dăm gesturilor, cuvintelor și acțiunilor celorlalți construiesc în noi nu doar percepția asupra realității societății în care trăim, dar și caracterul viitoarelor noastre acțiuni și comportamente. Ne definim și acționăm, așadar, în baza unei simbolistici subiective, care deși nu este statică și se poate schimba, în funcție de evoluția contextului social, este mecanismul central al funcționării unei societăți.

Teorema lui Thomas se referă astfel la faptul că interpretarea unei situații, a unor comportamente sau evenimente determină acțiunile noastre viitoare, instaurînd pînă la urmă însăși realitatea pe care noi o percepem. Într-o cheie ușor metafizică, am putea spune chiar că, uneori, invocăm realitățile.

Pesimismul ca instrument ideologic

În 2001, Oliver Bennett, directorul Centrului pentru Studii de Politică Culturală de la Universitatea din Warwick, Marea Britanie, publica un studiu despre cultura pesimismului social – „Cultural Pessimism: Narratives of Decline in the Postmodern World” – în care susținea că pesimismul social se construiește în virtutea convingerilor că omenirea se află în declin. În cele mai acute forme ale sale, acest pesimism iese din matca unor percepții culturale (manifestate, de cele mai multe ori, prin artă) și infestează viața de zi cu zi a fiecărui individ. Chiar dacă ideea de declin al omenirii nu este nouă – autorul făcînd un inventar istoric, din vremuri biblice pînă după cel de-al Doilea Război Mondial –, prezentul aduce ceva în plus. Epoca postmodernă are parte de patru mari narațiuni ale declinului, interconectate și puternic mediatizate: degradarea mediului, degradarea morală, intelectuală și politică. „Nu doar că toate aceste teme au strînsă legătură unele cu altele, implicînd totodată și multe alte domenii adiacente, însă ideea declinului este intens vehiculată și manevrată ca instrument retoric în discursurile critice. (...) Ideea declinului ajunge să-și piardă statutul de obiectivitate, fiind folosită, din ce în ce mai mult, în scopuri ideologice. (...) Percepția noastră despre starea mediului, despre morală, politică și intelectuali devine, astfel, un soi de matrice la care ne raportăm în viața de zi cu zi.”

Pesimismul social

„Pesimismul la scară socială nu poate fi separat de contextul economic și politic” – susține dr. Eefje Steenvoorden, profesoară la Facultatea de Sociologie a Universității din Amsterdam, autoarea unuia dintre studiile de referință despre pesimismul social, apărut în 2015, Societal pessimism: A study of its conceptualization, causes, correlates and consequences.

Steenvoorden face o distincție între angoasa socială și pesimismul social. Angoasa e definită ca o „îngrijorare latentă în rîndul cetățenilor în legătură cu starea precară a societății, îngrijorare bazată pe percepția unei deteriorări fără precedent a celor cinci aspecte fundamentale ale societății: neîncrederea în oameni, lipsa de ideologie, declinul politic, al comunității, și vulnerabilitatea socială”. Pe de altă parte, chiar dacă pesimismul social n-are legătură directă cu aceste aspecte, fiind definit, mai degrabă, ca o senzația intrinsecă de declin al umanității, unele dintre consecințele acestui pesimism au puternice implicații asupra societății, la scară mare: creșterea popularității partidelor cu ideologie populistă extremă, scăderea implicării civice și politice și radicalizarea opiniilor în ceea ce privește contextul politic și geografic. Potrivit lui Steenvoorden, atît starea de angoasă, cît și pesimismul social au la bază frica: „Sentimentul de frică, descris ca o stare de neputință de a face față pericolului sau amenințărilor (...), este folosit în multe studii pentru a caracteriza starea generală a societății contemporane care acuză lipsa de control asupra evenimentelor”.

Cît de generalizată este, în prezent, această frică? Potrivit unui recent raport asupra nivelului social de pesimism și optimism (Eurofound, 2021, Towards the Future of Europe: Social factors shaping optimism and pessimism among citizens, Publications Office of the European Union, Luxembourg), impresia generală a cetățenilor este că societatea de azi se află în declin.

„Așteptările, sentimentele și judecățile despre viitorul societăților dezvoltate copleșesc opinia publică și starea de spirit colectivă cu pesimism. Sociologii încearcă să descopere care sînt factorii care influențează stările de optimism și pesimism (...) și cei mai mulți (...) susțin, cu o îngrijorare reală, că balanța înclină spre pesimism. Totuși, în ceea ce privește judecățile de valoare despre optimism și pesimism, trebuie luate în considerare două dezbateri-cheie. În primul rînd, «dezbaterea realismului», care ar ridica problema veridicității. Atît predicțiile optimiste, cît și cele pesimiste se pot dovedi a fi adevărate sau false și se pot baza pe premise reale sau fictive. În al doilea rînd, (...) este necesar să ne gîndim și să evaluăm motivațiile personale, sociale, economice, politice și culturale care influențează starea de optimism și pesimism, printr-o «dezbatere pragmatică».”  Însă, potrivit aceluiași raport, în zilele noastre, aceste dezbateri sînt, în cea mai mare parte, modelate de rețelele de socializare.

Cu siguranță, contextul actual nu ne dă nici un ghes să zburdăm fericiți și fără nici o grijă. Totuși, nu pot să nu mă întreb: dacă n-ar fi existat o pandemie și dacă n-ar fi războiul din Ucraina, am zîmbi sau am găsi alte și alte motive de a ne încrunta? Probabil, nu trăim în cea mai bună lume posibilă, totuși, cît timp avem luxul unei vieți cît de cît normale, profităm sau ne lăsăm cuprinși, cu voluptate, de acel infern al lui Maugham, în care povestea ne-ar fi redusă la doar trei verbe: ne-am născut, am suferit, am murit?