„La noi, oamenii săraci se simt bogați” – interviu cu Simon SUITNER, director general al Asociației SOMARO, Magazinul Social

Pe 30 iulie 2021 a primit din partea statului federal al Austriei „Decorația de onoare în aur” pentru munca sa la magazinele sociale SOMARO – Simon Suitner, austriacul îndrăgostit de România, care de mai bine de zece ani încearcă să convingă, atît autoritățile române, cît și marile companii și furnizorii de produse alimentare din țara noastră că a a face un bine este o chestiune care ține de logica bunăstării unei societăți. Un interviu despre magazinele SOMARO, unde oamenii săraci se simt bogați, despre problemele pe care le întîmpină, despre ușile care îi rămîn închise, în ciuda promisiunilor, și despre cît de greu este să schimbi mentalități. Dar și despre bucuria pe care o simte de fiecare dată cînd reușește să facă cîțiva oameni fericiți.

Care este conceptul magazinelor SOMA?

Magazinele SOMA au fost înființate în 1999, la inițiativa unui grup privat austriac care, văzînd cît de multe produse din sectorul alimentar sînt aruncate și cît de mulți oameni suferă de sărăcie, s-a gîndit la soluția acestui lanț de magazine sociale. Ideea e foarte simplă: companiile producătoare și retailer-i pun la dispoziția magazinelor SOMA produsele încă adecvate consumului (mai puțin alcool și țigări), care nu mai sînt vîndute în magazinele lor din cauză că ambalajul a fost ușor deteriorat, a etichetării incorecte sau pentru că timpul rămas este prea scurt pentru a mai fi vîndut cu amănuntul. Mărfurile ajung în magazinele SOMA și sînt vîndute, la prețuri simbolice, persoanelor care trăiesc la pragul sărăciei. Pe de o parte, acești oameni au posibilitatea de a-și cumpăra produsele necesare, pe de alta, companiile economisesc costurile care derivă din depozitarea și eliminarea lor. Astfel, angajații magazinelor iau de pe raft produsele pe care nu le mai vînd, le pun într-o ladă destinată magazinelor sociale, iar de două-trei ori pe săptămînă șoferii SOMA vin și ridică această ladă. Fără contracte, fără discuții, fără birocrație.

În Austria, totul e simplu și logic. Cum este în România, cînd și cum a început povestea SOMARO?

În România este greu. Este foarte greu. Ca o anecdotă, inițial am avut înțelegerea cu SOMA Austria să ne facă, o dată pe an, un audit. Însă acest audit nu s-a întîmplat niciodată pentru că aici lucrăm atît de strict, cu atîtea hîrtii, cu atîta birocrație, încît austriecii de pomană ne-ar mai face un audit, căci ei n-ar ști de unde să pornească.

Revenind, a durat mai bine de un an pînă am reușit să deschidem primul magazin. Cînd am venit în România, am crezut că putem copia întocmai conceptul din Austria, felul cum se organizează magazinele SOMA acolo. Am fost însă naivi și părea că începem să ne luptăm cu morile de vînt, căci în România lucrurile de bază funcționează, de fapt, total diferit. De exemplu, cînd am fost la Direcția de Sănătate Publică București ca să obținem autorizația de funcționare pentru un magazin social mixt, ne-au spus, scurt, că nu se poate, pentru că nu există cod CAEN pentru așa ceva. După multe discuții și drumuri, am reușit. Primul magazin a fost cel din București, din Piața Matache, care funcționează și în prezent, iar prima zi de vînzare a fost 27 septembrie 2010. Însă cea mai mare problemă, pe care o avem și în prezent, este cu furnizorii. Iar aici sînt enorm de multe frîne, de la reticențe în ceea ce ne privește pînă la, pur și simplu, lipsa dorinței de a face un bine. Iar scuza invocată la început a fost că „directivele europene” interzic să vinzi produse care au expirat.

Adică Austria încalcă directivele europene?

Bineînțeles că nu. E o problemă de nuanță. În Austria, aproximativ 70% din produsele care se vînd în magazinele sociale au termen de valabilitate „best before” depășit. Și sînt multe țări europene unde acest lucru este perfect legal. Dar trebuie să înțelegem că termenul „use by” există cu adevărat în ceea ce privește anumite produse care sînt rapid perisabile, cum ar fi carnea proaspătă sau peștele – dar pentru celelalte aproape 80% din produse, „best before” nu înseamnă decît că producătorul garantează 100% calitățile produsului pînă la data respectivă. Însă dacă procentul acestei garanții scade la 90% sau 85%, produsul nu este stricat, nu devine periculos, ci doar că nu mai are toate calitățile. De exemplu, un iaurt de căpșune consumat după data „best before” poate că nu mai are o aromă atît de intensă, însă nu este stricat. Dar cred că e mai simplu să invoci acest argument, cu „directivele europene”, căci e mai simplu să controlezi piața. Nefăcînd diferența între best before și use by („a se consuma de preferință pînă la data de” sau „expiră la data de”), înseamnă că indiferent ce scrie acolo, cînd termenul e depășit, produsul e aruncat la gunoi.

Vorbim, așadar, despre o risipă alimentară.

Vorbim și despre o risipă alimentară, dar vorbim și despre cum se aruncă mîncare într-o țară în care 25% din familii trăiesc sub sau la pragul de sărăcie. Să faci asta, cînd știi că în țara ta sînt oameni care mor de foame și cînd ai posibilitatea să-i ajuți... este ceva ce eu nu pot să înțeleg. Țin minte că, acum cîțiva ani, un director de la o mare companie de retail din Franța, într-o dezbatere despre Legea risipei alimentare, povestea cu mîndrie cum, în Franța, compania respectivă este unul dintre cei mai mari furnizori pentru magazine sociale de acolo. M-am ridicat și l-am întrebat de ce în România nu fac același lucru, căci eu, de ani de zile, le bat la ușă și mi se răspunde că nu sînt interesați de așa ceva. Mi-a spus să vorbim după aia, și am vorbit la o cafea și mi-a spus că „vom vedea” și că „vom face”. Nici pînă azi n-am văzut și n-am făcut nimic.

Totuși, marile companii au componenta de responsabilitate socială. Nu intră și risipa de alimente, ca să nu mai spun susținerea oamenilor cu venituri mici, în această responsabilitate socială?

Pentru companii există responsabilitatea socială, atît cît să-și reducă impozitele pe profit prin sponsorizare. La mulți, aici se termină responsabilitatea socială. În discuțiile cu Legea risipei alimentare am auzit chiar argumentul unei reprezentate a unei mari companii că, dacă ei sînt obligați să doneze aceste produse, li se va micșora plafonul pe care ei îl au pentru a sponsoriza alte proiecte, ceea ce ar fi însemnat că toate organizațiile mari care se ocupă de copii sau vîrstnici nu vor mai primi fonduri, pentru că bugetul va fi folosit pentru a dona acele alimente.

Nu înțeleg care e legătura...

N-are absolut nici o legătură. S-a încercat doar discordia între ONG-uri.

Dar dacă ușurezi povara financiară într-o parte, oamenii pot să-și cumpere, cu banii astfel economisiți, altceva, ceva ce altfel nu și-ar putea permite niciodată...

Categoric. Ca să creezi profit într-o societate trebuie să faci tot ce ține de tine pentru ca acea societate să crească. Însă discuția asta, din păcate, în România nu prea funcționează. Bineînțeles, sînt și companii care gîndesc altfel, dar în mare parte asta nu prea e o prioritate.

Se întîmplă să vină furnizorii la voi? Vă găsesc, știu de unde să vă ia?

De găsit sîntem foarte ușor – toate contactele sînt pe site-ul nostru, www.somaro.org. În plus, credeți-mă, le bat la uși de ani de zile. Dar s-a întîmplat doar o singură dată în 11 ani să ne contacteze cineva – asta în urma unui reportaj la TVR, cînd am fost sunat de un reprezentant al unei companii de distribuire de alimente. E vorba de Cristi Vașcu, de la ELGEKA FERFELIS. Mi-a spus că el știe cum trăiește populația lui, că îl doare inima cînd trebuie să arunce alimentele și că vrea să ne ajute. Iar de atunci ne e furnizor și bun prieten. Dar e singura persoană care a venit spre noi. În rest, alergăm, zi de zi de zi, după furnizori. Însă e atît de dificil să convingi, cu o cauză care nu le aduce un profit financiar. Și, din păcate, profitul uman nu este un argument.

Vorbind despre profit, ați fost acuzați că faceți profit vînzînd lucruri pe care le luați fără bani și, mai mult, că faceți profit pe spinarea sănătății oamenilor.

Au fost multe acuze, mai ales din partea celor care nu înțeleg care este conceptul acestor magazine. Despre „profitul” SOMARO, pot să vă spun că anul trecut a fost singurul an cînd n-am ieșit în pierdere. Oamenii nu înțeleg că prețurile produselor noastre sînt simbolice. Ca exemplu orientativ, căci prețurile depind foarte mult de cantitatea pe care o primim și de zilele rămase pînă la expirare – conserve între 0,50 și 2 lei, iaurturi între 0,15 și 0,50 lei, 1 kg de pîine 0,92 lei, 1 litru de lapte 1,50 lei, 1 kg de șnițele semipreparate congelate 5 lei, budinca (4 x 125 g) 1,50 lei, mezeluri (80-150 g) între 0,75 și 1,50 lei. La toate acestea adăugîndu-se TVA. Toate încasările sînt reinvestite – în salariile decente ale vînzătorilor și șoferilor, în achiziționarea de lăzi frigorifice și în plata utilităților pentru magazin.

De ce n-ați renunțat?

Mereu am spus că magazinele SOMARO se vor închide în momentul în care nu vom mai avea furnizori, nu pentru că în România nu vor mai fi oameni săraci. Cum s-a întîmplat cu magazinul din Satu Mare. De ce nu renunț? Pentru că 1.150 de familii se bazează pe noi. Pentru că avem angajați pe care nu putem să-i lăsăm pe drumuri. Și pentru că nimic nu se compară cu bucuria unui copil care găsește în frigider o budincă, pe care, altfel, părinții nu și-ar fi permis să i-o cumpere. Sau cu bucuria unei pensionare care îți spune ce va găti cu toate „minunățiile” pe care le-a găsit la SOMARO. Și pentru că la noi oamenii săraci se simt, pentru un sfert de oră, bogați. Nu doar că își permit să pună pe masă familiei mîncare, dar aici pot să-și aleagă ce să-și cumpere, după plăcere, nu condiționați financiar. Aici nu se uită la preț și nu-și aleg un produs mai ieftin, căci unul scump nu și-ar permite. Iar lucrul ăsta este e foarte important pentru că le dă oamenilor încredere în ei și un sentiment de demnitate, căci la noi nu simt presiunea financiară.

Și nu vă imaginați cît contează, în viața unor oameni, un sfert de oră în care să nu se mai simtă săraci.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: Echipa SOMARO