Sindromul Șarikov
„Sylvie Germain, dacă te voi întîlni vreodată pe stradă, o să te fac să gîndești de două ori înainte să te apuci să mai scrii vreo cărțulie – și da, asta e o amenințare!”; „O să-ți dau foc la casă, nenorocito, am pierdut totul din cauza ta!”; „Fii sigură că, dacă te găsesc, n-o să-ți fie deloc bine.” Cam așa au sunat miile de mesaje la adresa scriitoarei Sylvie Germain care au explodat pe rețelele de socializare din Franța, pe data de 16 iunie, în urma probei de franceză pe care o elevii o susținuseră la bacalaureat.
Însă ce anume a declanșat acest potop de injurii și amenințări? Faptul că liceenii au avut de comentat un text, un fragment din cartea lui Sylvie Germain, Zile ale mîniei, căruia nu i-au dat de cap și, drept urmare, au ales să-i dea în cap scriitoarei contra căreia și-au dat frîu liber agresivității pe Twitter și Instagram, sau este vorba și despre altceva? Despre o mentalitate care tinde să se „normalizeze” cum că azi este firesc să înjuri pe oricine, după bunul plac, invocînd dreptul la liberă exprimare și stîrnind, cu bună știință, valuri de ură?
Intervievată, la scurt timp de către jurnaliștii de la Le Figaro, Sylvie Germain a declarat că „Eu nu sînt decît un pretext, nu o iau personal. Sînt mai degrabă îngrijorată de simptomul pe care această întîmplare îl relevă. Este totuși grav că elevii care ajung să termine școala dau dovadă de atîta imaturitate, atîta ură față de limba franceză, față de efortul de reflecție, cît și față de imaginație și, de asemenea, să manifeste atît de puțină curiozitate și destupare a minții. Fragmentul care li s-a dat spre analiză nu este unul delirant, vocabularul este accesibil, dar se pare că unii se mulțumesc doar cu un vocabular redus, bogat doar în insulte și invective, iar dacă le dai o scriere ceva mai elaborată o iau ca pe o sfidare, ca pe o agresiune. (…) Vor diplome fără nici un efort, se proclamă victime (...) și desemnează drept persecutori tocmai oamenii pe care îi insultă și amenință”.
Deși, în interviu, scriitoarea a vorbit despre un simptom, făcînd referire la educația precară, totuși, dacă această tărășenie ar fi luată la bani mai mărunți am putea întrezări nu doar un simptom, ci un adevărat sindrom, un complex de simptome asociate care ajung să caracterizeze societatea noastră care se dorește a fi una modernă și evoluată.
În primul rînd, violența online. Pentru că nu este vorba doar despre o lipsă de educație, ci și despre voluptatea unei agresivități manifestate zi de zi, pe rețelele de socializare, care au devenit nu doar un spațiu bun pentru defularea nervilor, ci gazdă generoasă acestei forme josnice de violență. Violența online nu este doar lașă, hrănită de anonimatul și dezinhibarea oferite de Internet, ci și generatoare de cercuri concentrice ale urii – agresivitatea online adunînd și antrenînd haite lătrătoare de amenințări. Chiar dacă mă îndoiesc că unul dintre acei elevi, atît de vocali online cu invectivele, ar avea curajul de a sta singur față în față cu scriitoarea și să-i arunce în față vorbele tari pe care le-a tastat, de altfel, neînfricat pe telefon, nu mă îndoiesc însă de satisfacția pe care a avut-o, reușind să ambaleze și să înfiebînte o întreagă ceată de zampargii aidoma lui. Bineînțeles, există multe studii privind violența online (unele invocînd faptul că „agresorul” este la rîndul său o „victimă”), există, de asemenea, în multe țări, o legislație care o condamnă și o pedepsește. Însă toate aceste instrumente legale nu fac față tsunami-ului de agresivitate care se revarsă dinspre ecrane. De ce? Probabil pentru că azi a face rău cu bună știință a devenit un substitut de personalitate: dacă nu pot să fiu bun, voi fi rău, căci n-am decît de cîștigat.
Or, această agresivitate fără prea mari consecințe negative pentru agresor merge mînă în mînă cu neasumarea unui eșec, a vinei. Pentru că, nu-i așa, trăim într-o societate care a exonerat de mult eșecul. Azi, orice eșec este considerat a fi un pas înainte, nu unul înapoi. Și, mai mult, niciodată un eșec nu ne aparține – căci alții sînt mereu de vină. Ceea ce mă duce cu gîndul la un alt simptom al unei alte maladii sociale: autovictimizarea, o derivată la modă din neasumarea eșecului, din neacceptarea unor minusuri – pentru că azi toți trebuie să fim de nota 10. Dacă nu primesc această notă, nu este vina mea, căci eu nu sînt niciodată de vină – de vină sînt circumstanțele potrivnice sau oamenii răi și invidioși pe calitățile mele. Bineînțeles, acest soi de narcisism al autovictimizării n-are nimic de-a face cu valoarea, ci din contra, cu acele goluri pe care le mascăm prin pseudocalități – căci azi, sub lozinca manipulată a egalității, toți sîntem egali, fie că sîntem elevi de nota 4, fie scriitori premiați și cunoscuți în întreaga lume, pe care ne permitem să-i bălăcărim după pofta inimii. Și ne permitem s-o facem și pentru că este foarte lesne – cum lesne sîntem sfătuiți că se pot face azi toate lucrurile.
De pildă, ni se spune că azi putem slăbi fără efort, la fel de bine cum putem învăța o limbă străină, fără efort, în doar cîteva săptămîni. Că putem obține tot ce dorim, rapid, chiar și acele lucruri pentru care alții, care nu sînt așa șmecheri și inteligenți ca noi, depun eforturi ani și ani, dar pe care noi le putem avea doar așa, la distanță de un click.
Însă, ambalați în aceste „credințe” care tind să intre în firescul nostru cotidian, nu ne îndreptăm oare înspre sedimentarea unei mentalități a mediocrității și superficialității? Iar această mentalitate, atunci cînd dă cu nasul de o lume a valorilor, a cărei limbă nu o înțelege, nu începe oare să latre? Nu începe să invoce tot felul de drepturi, cum ar fi libera exprimare sau principii ale egalității, iar dacă astea nu țin, nu se dă ea victimă?
Și cred că n-ar strica să ne aducem aminte de Șarikov – personajul lui Bulgakov, cîinele transformat în proletar – a cărui filosofie de viață este: „N-are nici un rost să înveți să citești, cînd mirosul cărnii îl simți de la o poștă”.
Dorind să găsească elixirul tinereții și vieții, doctorul Filipp Filippovici transplantează un creier uman în trupul unui cîine, care capătă trăsături umane, însă această evoluție făcută în salturi, fără a păși fiecare treaptă în parte, dă naștere unei mutații periculoase. Cîinele devine o specie umanoidă fără o gîndire proprie, fără a fi cizelată prin cultură, însă cu o ambiție instinctivă de supremație. Pentru a acoperi golurile culturale, acesta recurge automat la lozincile pe care Schwonder, șeful proletar al Comitetului de Bloc, i le furnizează, dorindu-și nu binele și „luminarea” lui Șarikov, ci cîrdășia lui, pentru a pune mîna pe apartamentul doctorului.
Cîinele astfel umanizat, precum un măr copt la neon, se folosește la rîndul său de „haita” numeroasă de proletari și devine un zbir amenințător. „Te afli pe cea mai de jos treaptă a dezvoltării” – îi spune doctorul –, „ești o ființă abia în formare, neevoluată din punct de vedere intelectual, toate purtările tale sînt pur animalice și dumneata, în prezența a doi oameni cu educație universitară, îți permiți cu o obrăznicie absolut insuportabilă să dai niște sfaturi de o prostie cosmică cum că ar trebui să fim egali. Și asta în timp ce dumneata mănînci pastă de dinți...”
Și poate că una dintre concluziile episodului din Franța o putem găsi tot în nuvela lui Bulgakov. „În perioada vieții de cîine, creierul lui Șarik a acumulat (...) toate cuvintele auzite pe stradă. Acum, trecînd pe stradă, privesc cu groază tainică la cîinii întîlniți. Dumnezeu știe ce se ascunde în creierul lor.”
Foto: Sylvie Germain (wikimedia commons)
