Mizele vulgarității
Recenta premieră a TNB-ului, Pescărușul lui Cehov, în regia lui Eugen Jebeleanu, a provocat reacții puternice și contradictorii, împărțind publicul în două tabere. Cea mai vocală tabără a fost cea a admiratorilor, care nu s-au sfiit să eticheteze, a priori, posibilii critici drept pudibonzi, înțepeniți atît de mult în tipare încît nu sînt în stare să înțeleagă „modernitatea” și „spargerea convențiilor” și nici faptul că Cehov nu este un dramaturg iconoclast care nu poate fi „reinterpretat”. Totuși, esența discordiei nu a fost nici maltratarea textului (deși integral, a fost împănat, pe ici și colo, cu mici bucățele de context politic), nici folosirea unor procedee care s-au dorit a fi inedite, deși proiecții video s-au mai văzut, iar ideea folosirii mai multor limbi (germană, maghiară, spaniolă și ucraineană) mi-a adus aminte de recentul film premiat la Oscar, Drive My Car, în regia lui Ryûsuke Hamaguchi.
Însă, pe cînd în filmul lui Hamaguchi personajul principal, regizor de teatru, mizează pe ideea inedită a montării pieselor lui Cehov apelînd la actori de mai multe naționalități – sau chiar actori muți, pentru a sublinia universalitatea lui Cehov, care transcende orice barieră de limbaj, prin puternica sa abilitate de introspecție –, în spectacolul lui Jebeleanu, ideea, care apare doar cînd și cînd, își diluează intenția, pierzîndu-se printre multiplele accesorii cu care își împodobește conceptul regizoral.
Pentru că spectacolul are extrem de multe accesorii. Și cred că în special unul dintre acestea este, de fapt, mărul discordiei: puternicele conotații sexuale. Nu doar o nuditate care, prin exces, riscă să nu mai provoace nici o emoție artistică, banalizîndu-se, ci și insinuările de incest și homosexualitate care încarcă spectacolul, într-un mod nejustificat.
Personal, ieșind de la spectacol, mi s-a părut că tocmai am întîlnit un om cu trăsături frumoase, însă ascunse sub o tonă de machiaj. Un om cu o voce frumoasă, irosită în prea multe urlete. Un om care, deși e evident că are calități, a încercat atît de mult să-și suprasolicite toate atuurile încît a devenit strident.
Și m-am gîndit, socotind după rîsetele din sală (nu pot să nu amintesc scena în care se imită un act sexual cu un tort) și ropotele de aplauze (în picioare, bineînțeles), dacă nu cumva, în societatea noastră hipersexualizată, am ajuns să confundăm senzualitate artei cu vulgaritatea de vodevil.
Pentru că, deși amîndouă au același scop, de a atrage, prin modul lor de exprimare sînt diametral opuse. Dacă o fustă pînă la genunchi, însă despicată suficient de mult pentru a lăsa loc de visare, este senzuală, una care dezvăluie întregul picior și care mai e și purtată cu un tricou minuscul trădează nu doar ostentație, ci și un soi de disperare de a se etala, precum o halcă de carne în vitrina unei carmangerii. Toți cunoaștem anatomia umană, depinde însă de inteligența fiecăruia de a o pune în valoare. La fel cum o privire inteligentă și un surîs misterios vor antrena în noi povești și scenarii, însă o palmă plasată direct pe fund va trezi ori hăhăieli de mahala, ori reacții de respingere (uneori, chiar tentația de a folosi poșeta pe post de armă albă).
Dacă senzualitatea sugerează, acționînd asupra minții, antrenînd mai multe sinapse deodată, vulgaritatea se trîntește de-a dreptul în fața ta ca o pleașcă vizuală și stridentă, ca și cum ar vrea să zică (sau să urle): „Ce-i în gușă și-n căpușă!”.
Pentru că, în apărarea sa, vulgaritatea ar putea invoca un studiu al Universității Cambridge, publicat în 2017 în Social Psychological and Personality Science, potrivit căruia comportamentele ireverențioase, „blasfemiile” sociale pot fi, de fapt, un indiciu al autenticității. Sau, cel puțin, sînt percepute ca atare – susțin cercetătorii care dau exemplul fostului președinte al SUA Donald Trump. Folosind injurii în discursurile din timpul campaniilor electorale, Trump a fost perceput ca fiind un om „autentic” și mult mai onest decît contracandidații săi. „Deși considerăm înjurăturile a fi nepotrivite, ele pot fi luate și drept semn al sincerității, căci denotă că cel care le folosește reacționează precum gîndește, cu alte cuvinte, nu-și filtrează limbajul ca să dea bine” – explica, într-un interviu, dr. David Stillwell, lector la Universitatea din Cambridge și coautor al lucrării.
Altfel spus, vulgaritatea poate avea o primă miză în lumea noastră însetată după autenticitate: aceea de a te face să pari sincer, un om dintr-o bucată, un om care le spune pe șleau. Și nu este oare asta o miză puternică și pentru oamenii politici? Dacă ne uităm doar înspre scena noastră politică, cîți dintre cei care joacă această carte n-au succes, n-au vizibilitate? Cîtă simpatie publică primește un politician elegant și cîtă un grobian? Bineînțeles, am putea spune că nu joacă nici o carte, că „așa” sînt ei, potrivit studiului de la Cambridge, privind percepția asupra vulgarității. Totuși, să nu uităm că vulgaritatea nu este o trăsătură înnăscută, ci una dobîndită, iar dacă această trăsătură te scoate din mulțime, ai putea la fel de bine s-o imiți ca să pari altceva decît ești.
Cu alte cuvinte, o altă miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită. Motivul invocat, pentru tușele voit grosolane ale acestor emisiuni, este „cerința publicului”, recurgîndu-se, astfel, într-un mod peiorativ, la etimologia cuvîntului vulgar – caracteristic vulgului, mulțimii. Se ignoră însă, cu rea-credință, posibilitatea că acest public nu cere, ci consumă ce i se dă și mai apoi asimilează ce i se dă. În lipsa cultivării unei sensibilități profunde și a unei capacități nuanțate de gîndire, acestui public „de masă” i se bagă pe gît trivialități superficiale pînă cînd se obișnuiește într-atît cu vulgaritatea încît ajunge să o perpetueze ca pe ceva firesc, ca pe o normă de comportament – singura pe care o va recunoaște drept validă.
Iar vulgaritatea este azi mai prezentă ca oricînd, în toate domeniile vieții noastre sociale – potrivit lui Bertrand Buffon, profesor de retorică la Sciences-Po, autorul unei extrem de documentate lucrări despre vulgaritate, publicată la editura Gallimard în 2019, Vulgarité et modernité.
Vorbind despre omniprezența vulgarității, autorul notează: „O vedem în comportamente, o auzim în limbaj, o descoperim în îmbrăcăminte și în artă; o găsim atît la firul ierbii, cît și la nivelul elitelor, pînă la cel mai înalt rang al statului; proliferează în publicitate, mass-media, pe Internet și pe rețelele sociale. Ba mai mult, se etalează fără jenă, este asumată cu mîndrie, adesea chiar într-o manieră agresivă”. În ceea ce privește cauza principală a acestei ascensiuni, autorul este de părere că vulgaritatea des întîlnită azi „este rodul unei modernități necumpătate, propagarea ei reflectînd rătăcirile postmodernismului”, postmodernism caracterizat printr-o radicalizare care, deși se dorește o promotoare a emancipării, în fapt se opune acesteia zădărnicind „înflorirea umanității noastre”.
Pentru Buffon, „ideea de normă și-a schimbat sensul, azi nu mai desemnează excelența, deci raritatea, ci ordinarul”, iar clasicismul a fost surghiunit într-un „muzeu al curiozităților, în timp ce vulgaritatea se etalează ca semn de emancipare față de convenții”.
Un spirit fin, notează autorul, are simțul măsurii, acel bun-simț care, pînă în epoca modernă, era considerat a fi regula spiritualității și a conduitei umane. Un garant al echilibrului și al durabilității unei lumi în armonie, precum cosmosul. „Ne quid nimis“ – «Nimic prea mult» –, deviza stoicilor, pare a fi proverbială. Virtuțile acompaniau acțiunile, într-un mod echilibrat. În secolul al XIX-lea, acest ideal al măsurii a fost pus sub semnul întrebării, însă încălcarea sa a expus vulgaritatea. «Exagerarea este cea mai cumplită vulgaritate», era de părere Victor Cherbuliez. Azi, vulgaritatea pe care o acuzăm nu vine doar dintr-un exces care ne șochează simțurile prin dizarmonia pe care o provoacă, prin disonanța și falsitatea ei, ci mai ales din voluptatea cu care o afișăm. Dacă n-ar fi atît de prețuită, ar fi considerată exact ceea ce este: o exagerare pur și simplu grotescă sau ridicolă.”
Bineînțeles, ca artist, mai ales în zilele noastre, dorești să te afirmi prin spargerea „convențiilor”. Și nu e nimic rău în asta. Arta trebuie să fie vie, neîncătușată, să trezească în noi emoții dincolo de sfera ordinarului. Ce ne facem însă cînd vulgaritatea devine ea însăși o convenție?
