Visătoarele afgane
Somaya Faruqi, Dyana Wahbzadeh, Folernace Poya, Ellaham Mansori și Nahid Rahimi sînt numele a cinci adolescente afgane care fac parte din „Afghan Dreamers” – echipa feminină afgană de robotică, cele care anul trecut au inventat un ventilator pentru tratarea bolnavilor de COVID-19.
Echipa a fost înființată de Roya Mahboob – una dintre primele femei de afaceri din Afganistan. care la vîrsta de doar 23 de ani a pus bazele companiei de IT Afghan Citadel Software Company, al cărei director executiv este și în prezent. În același timp, Mahboob s-a ocupat și de o organizație non-profit destinată alfabetizării digitale pentru tinerele afgane. În 2013, Roya Mahboob a fost desemnată de revista Time printre cei mai influenți 100 de oameni din lume, pentru inițiativa ei de a introduce ore de Internet în liceele din Afganistan.
Și Somaya Faruqi, căpitanul echipei „Visătoarele afgane”, a fost numită, anul trecut, de data aceasta de către BBC, una dintre cele 100 de femei ale anului. „Cheia viitorului nostru”, a declarat la acea vreme pentru BBC tînăra afgană (care azi are 18 ani), „este tipul de educație pe care îl dăm copiilor azi. Trebuie să ne asigurăm că fiecare copil are acces în mod egal la educație și la instrumentele necesare pentru a-și realiza visele”. Visul ei e să învețe, să aibă o carieră. Într-o țară care cu greu, și abia de douăzeci de ani încoace, a redat fetelor și femeilor accesul la educație – acces care e azi, din nou, pus sub semnul întrebării.
Pe data de 9 mai, pe contul ei de Twitter, Faruqi scria: „Asta este țara noastră. Țara tristeții și a durerii. Încă o dată cei cu mintea întunecată au omorît inocenți care mergeau la școală să studieze”, făcînd referire la atacul cu bombă asupra unei școli din Shia, un cartier din partea de vest a Kabulului, atac soldat cu peste 150 de victime, marea lor parte fiind femei și copii.
Faruqi s-a născut în 2002, în Herat, orașul cunoscut drept capitala culturală a Afganistanului. În copilărie era fascinată de atelierul de reparații auto al tatălui ei, stînd și urmărindu-l ore întregi cum meșterește.
„Munca lui a fost cea care m-a atras înspre mecanică și inginerie. Mai am trei frați, dar chiar dacă sînt singura fată a familiei, obișnuiam ca după școală să-mi ajut tatăl în atelier și așa am început să învăț meseria, pas cu pas. Mereu mi-am dorit să învăț mai multe și să am mai mult acces la acest domeniu”, a povestit tînăra într-un interviu pentru Al Jazeera.
Din cauza restricțiilor talibanilor, mama ei nu a putut merge la școală decît pînă la vîrsta de 10 ani, însă a încurajat dintotdeauna visul tinerei Faruqi de a deveni inginer – „Cred că asta este cauza principală pentru care mama mea mă încurajează atît de mult, pentru că vede în mine ceea ce ea nu a putut deveni”.
La 14 ani, Faruqi a ajuns în Statele Unite pentru competiția internațională de robotică FIRST Global Challenge. Era una dintre cele șase fete din echipa afgană. Un an mai tîrziu a ajuns și în Canada, continuînd să participe și la competiții din Statele Unite pînă cînd i-au expirat vizele. Mai apoi a participat la competiții în Estonia și la Istanbul. În 2020 a devenit căpitanul echipei.
În luna martie, odată cu extinderea pandemiei de COVID, Abdul Qayum Rahimi, guvernatorul de atunci al orașului Herat, a lansat un call de proiecte, căutînd idei pentru realizarea unor ventilatoare cu un preț scăzut, iar printre cele șase echipe selectate, s-a numărat și echipa tinerelor. Singura echipă formată doar din fete.
„Cred că cea mai mare provocare a fost că nu aveam materialele necesare, așa că am construit prototipul folosind piese uzate de la o veche mașină Toyota Corolla” – a povestit Faruqi, amintind cum tatăl ei le conducea la un atelier în afara orașului, avînd grijă să o ia pe străduțe lăturalnice, pentru a evita punctele de control. Proiectul a fost finalizat în iulie 2020.
Cîteva luni mai tîrziu, în decembrie 2020, ministrul Industriei și Comerțului, Nizar Ahmad Ghoryani, a donat echipei 10.000 de dolari, cumpărînd și terenuri pentru o fabrică unde aveau să se producă ventilatoarele realizate de adolescentele care nu s-au oprit aici. Sub îndrumarea mentorului lor, doamna Roya Mahboob, fetele au proiectat în continuare și un robot pentru igienizare, ambele invenții fiind aprobate de Ministerul Sănătății.
La începutul lunii august 2021, cînd trupele americane au început retragerea, Faruqi a declarat la postul Public Radio International: „Nu susținem nici un grup, pentru noi ceea ce este important e să ne putem continua munca. Femeile din Afganistan au făcut multe progrese în ultimele două decenii și acest progres trebuie respectat”.
Într-adevăr, în ultimii douăzeci de ani viața femeilor din Afganistan s-a schimbat semnificativ. Dacă în regimul taliban femeilor le era interzis să meargă la școală sau să aibă un loc de muncă, după alungarea acestora, în 2001, femeile au reînceput să fie din ce în ce mai prezente în viața publică. Potrivit USAID, procentul femeilor care au un loc de muncă a crescut cu peste 50% față de perioada dominației talibane. Din 2015, 461 de întreprinderi deținute de femei au beneficiat de formare în dezvoltarea afacerilor și marketing și mai mult de 50% din acestea au realizat o creștere a veniturilor de cel puțin 40%. În domeniul Justiției, există azi peste șapte mii de femei care lucrează ca mediatori, rezolvînd disputele născute din mentalitățile tradiționale – precum vînzarea mireselor – și 270 de femei judecători (ceea ce înseamnă 10% din numărul total de judecători). În ceea ce privește educația, dacă în 2001 existau 900.000 de elevi și studenți înscriși în școli, în 2020 cifra era de 9,5 milioane – 39% fiind femei.
Poveștile acestor schimbări sînt multe și sînt ca niște bucăți dintr-un puzzle al demnității redobîndite– precum povestea lui Laleh Osmany, o tînără afgană, care printr-o campanie de trei ani, „Where is my name”, a reușit, într-o țară unde numele femeii nu era rostit, darămite înscris pe documente, să provoace această schimbare. Căci pînă anul trecut, în Afganistan, pe certificatul de naștere al unui copil, doar numele tatălui putea fi trecut. La căsătorie, numele miresei nu figura pe invitațiile de nuntă. Dacă o femeie se îmbolnăvea, doctorul nu elibera rețetele pe numele ei, ci pe numele unui „aparținător”, fie el tatăl, fratele sau soțul. Cînd o femeie murea, numele ei nu apărea pe certificatul de deces, nici măcar pe piatra de mormînt. Laleh Osmany a reușit în 2020 să convingă Guvernul să accepte ca numele mamei să apară pe certificatul de naștere al copilului.
După cum Fawzia Koofi a reușit, acum 12 ani, să convingă Guvernul să implementeze Legea eliminării violenței asupra femeilor. Lupta ei pentru supraviețuire a început de la naștere – după cum povestește în cartea ei de memorii, The Favored Daughter: One Womanʼs Fight to Lead Afghanistan into the Future. Dezamăgită de a fi născut o fată, mama ei a lăsat-o ore întregi în soare, sperînd că va muri. Totuși, copilul a supraviețuit și a devenit un politician cunoscut, care a și provocat în 2012 o dezbatere națională dacă Afganistanul e pregătit să aibă o femeie președinte. Cariera politică și-a început-o în 2001, printr-o campanie care susținea dreptul fetelor de a studia în școli. În 2005 a fost aleasă ca parlamentar, iar în 2009 a inițiat Legea eliminării violenței asupra femeilor, lege care prevede pedepsirea violului, a căsătoriilor forțate, a împiedicării fetelor de a merge la școală sau de a avea o slujbă sau de a cumpăra proprietăți.
Însă, la fel de multe ca aceste povești sînt și semnele de întrebare care de azi au apărut asupra destinului lor. Chiar dacă, după ce au cucerit Kabulul, preluînd controlul asupra Afganistanului, talibanii au declarat că vor îngădui în continuare participarea femeilor la guvernare, în conformitate cu legea Sharia (sistemul legislativ islamic derivat din Coran), și că dreptul femeilor de a studia și a munci va fi respectat, există puternice mefiențe vizavi de aceste promisiuni.
„Aștept ca talibanii să vină după cele ca mine și să ne omoare”, a declarat, pentru publicația britanică iNews, Zarifa Ghafari, prima femeie care a ajuns primar într-o provincie din Afganistan, Maidan Wardak.
„Ce se întîmplă azi în Afganistan va întoarce țara în timp cu 200 de ani”, a afirmat, într-un interviu pentru TRT World, activista afgană Mahbouba Seraj, fondatoarea Afghan Women Network, blamînd totodată liderii mondiali pentru situația de azi din Afganistan. „Sîntem doar pioni în mîna voastră? N-avem nici o speranță din partea voastră, noi am făcut tot ce a ținut de noi, dar nimeni n-a ținut cont de asta, iar acești bărbați care se află azi la conducerea lumii distrug acum tot ceea ce noi am clădit. Ce se va întîmpla? O generație care a munci din greu va dispărea. Ce vom face? S-o luăm de la început, să clădim o nouă generație, doar ca la un moment dat lumea să ia altă decizie pentru noi?”
Cînd se vorbește despre Afganistan, iar în ultima vreme s-a vorbit mult, se vorbește în special despre sărăcie, despre corupție, despre gradul de analfabetism și, cel mai mult, despre violență. Despre societatea patriarhală și despre cum bărbații acestei țări n-au fost capabili să-și apere țara de talibani.
Dar s-a vorbit rar despre cum, în Afganistan, în toți acești douăzeci de ani, femeile au răsărit în viața publică precum acele mlădițe uluitoare pe care le vezi ițindu-se din crăpăturile betoanelor. Despre cum au reușit, cu voință și cu o incomensurabilă patimă de a-și trăi viața așa cum vor, să arate că strălucesc dincolo de statutul care le este impus. Azi, o întreagă lume le plînge soarta, însă ele au nevoie de o susținere reală, nu de lacrimi.
Chiar dacă Uniunea Europeană şi SUA s-au declarat „profund îngrijorate”, elaborînd chiar o declarație semnată de 18 țări, prin care îi „invită” pe cei care deţin puterea şi autorităţile din Afganistan „să le garanteze protecţia”, chiar dacă marile organizații feministe își exprimă îngrijorarea și solidaritatea, chiar dacă mass-media și social media vorbesc acum despre ele, nu știm care le va fi soarta. Desigur, putem visa proteste internaționale uriașe. Putem visa intervenția divină, dacă cea umană nu e suficientă. Putem visa că declarațiile reprezentanții talibanilor, care spun că „s-au schimbat”, sînt reale.
Însă dacă e să învățăm ceva din poveștile femeilor afgane este că un vis devine realitate doar dacă ai o voință de fier, nu doar cuvinte frumoase și gînduri tandre. Oftatul, melancoliile și discursurile patetice nu le ajută, însă ar ajuta ca viitoarele acorduri politice, relații economice și diplomatice să ia în calcul protejarea viselor pe care aceste femei și le-au transformat, atît de greu, în realitate.
Foto: wikimedia commons
