Bullying, tabu în stil românesc
Cînd, acum o săptămînă, am citit un comunicat de presă al organizației Salvați Copiii România, prin care organizația anunța extinderea unui program început în luna februarie 2020, privind combaterea bullying-ului în grădinițe, n-am putut să nu-mi pun întrebarea dacă aceste programe chiar au un impact real și dacă reușesc să fie mai mult decît o picătură în oceanul unei societăți în care, pe de o parte, violența contra copiilor este adînc împămîntenită în mentalitatea „Eu te-am făcut, eu te omor”, iar pe de alta, violența în sine a ajuns să fie atît de tolerată încît e chiar prilej de divertisment – dacă ne gîndim doar la acele emisiuni care fac „rating” printre televiziunile autohtone, emisiuni care promovează scandalul și violența verbală ca fiind ceva cool.
Vorbind despre bullying, vorbim despre un fenomen global care, deși a existat dintotdeauna, fiind cel mai facil mod de a impune un raport de forțe, a fost identificat ca atare abia în anul 1970, de către Dan Olweus, profesor și cercetător la Universitatea din Bergen, Norvegia.
Olweus a efectuat primul studiu sistematic asupra agresiunii în rîndul copiilor, studiu publicat pentru prima oară în țările scandinave în 1973, urmînd să apară și în Statele Unite în 1978, cu titlul Aggression in the Schools: Bullies and Whipping Boys.
Definind bullying-ul drept un „comportament agresiv nedorit, care se repetă în timp și implică un dezechilibru de putere sau forță”, în anul 1980 Olweus concepe și primul program de intervenție în asemenea cazuri. Succesul pe care l-a avut acel program-pilot a determinat Guvernul norvegian să-l implementeze imediat în toate școlile primare și liceele norvegiene, sub numele „Programul de Prevenire a Agresiunii Olweus”.
După prima etapă a implementării, studiile la scară largă efectuate în școlile din Norvegia (care au inclus peste 30.000 de elevi) au indicat că, în urma acestui program, a avut loc o reducere semnificativă a raportărilor de hărțuire, cu aproape 45%.
Cunoscut sub acronimul OBPP, programul este și astăzi unul de succes, implementat în multe țări europene, dar și în Statele Unite, Mexic și Brazilia. Care sînt ingredientele?
În primul rînd, programul vizează întreaga comunitate a mediului școlar, din moment ce bullying-ul nu este doar ceva punctual, o ceartă trecătoare între doi elevi, ci un fenomen care se sedimentează în timp, creînd o întreagă rețea între agresor, victimă și martori, și se perpetuează, avînd efecte pe timp îndelungat și ecouri în viețile de adult ale tuturor celor implicați.
Drept care, pentru combaterea sa e necesară atît intervenția profesorilor, a consilierilor și părinților, cît și a personalului nedidactic – de la șoferii de autobuz la asistentele medicale, bibliotecarii școlii, oamenii de serviciu sau angajații cantinelor frecventate de elevi.
Bullying-ul devine astfel un subiect la ordinea zilei – toată lumea vorbind în mod curent despre el, ca într-o dorință comună de a-l exorciza. Există chestionare împărțite la răstimpuri elevilor și evaluate de către un „Comitet de coordonare pentru prevenirea agresiunii”, un grup reprezentativ al școlii, format dintr-un administrator, cîte un profesor din fiecare clasă, un membru al personalului nedidactic, un consilier școlar, un părinte și un reprezentant al comunității. Echipa, odată formată, se întîlnește cel puțin o dată pe lună și, în funcție de cazurile semnalate, mediază conflictele sau chiar investighează un episod de bullying, verificînd condițiile familiei din care provine elevul și intervenind. În fiecare școală sînt afișate panouri cu reguli clare („Nu vom fi agresori”, „Îi vom ajuta pe cei agresați” și „Vom încerca să-i includem pe elevii retrași sau pe cei care se simt excluși”) și sînt organizate periodic discuții între elevi, profesori și consilierii sau psihologii școlari.
Sună drastic? Complicat? Ca un soi de mică militărie? Totuși, potrivit statisticilor, în Norvegia, în 2020, doar 4% din elevii din școlile generale și licee au raportat cazuri de bullying.
Cum stăm în România?
Potrivit organizației Salvați Copiii, un studiu al Organizației Mondiale a Sănătății ne plasează pe locul trei, din 42 de țări europene, la cazuri de bullying raportate. Statistici naționale guvernamentale recente nu există – singurele date ale Ministerului Educației Naționale sînt din anul școlar 2014-2015, care raportau la vremea respectivă 18.783 de cazuri de violență la nivel național.
Însă, probabil ca o consecință a numeroaselor cazuri de bullying semnalate mai ales de presă, sau pur și simplu de „ochii lumii”, din anul 2020 avem și noi, în sfîrșit, o lege anti-bullying, care, potrivit unui rezumat al site-ului stiriedu.ro, ar trebui să se aplice astfel: „În fiecare unitate de învățămînt va fi înființat un grup de acțiune anti-bullying, din care vor face parte maximum 10 membri, cu rolul de a preveni, identifica și soluționa faptelor de bullying comise între elevi, prin acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice. (...) În grupul de acțiune se vor regăsi directorul unității de învățămînt, profesorul consilier școlar, trei cadre didactice formate în problematica violenței, inclusiv a violenței psihologice-bullying, doi sau mai mulți reprezentanți ai elevilor, un reprezentant al părinților, reprezentanți ai autorității locale. Fiecare unitate de învățămînt are obligația de a introduce în Regulamentul de Ordine Interioară (ROI) obiectivul «școală cu toleranță zero la violență». Ministerul Educației și Cercetării va realiza Ghiduri de bune practici pe cicluri de învățămînt, privind modul de interacțiune și de intervenție în situațiile de violență psihologică-bullying”.
Însă, precum majoritatea legilor care doar se anunță zmei, și aceasta s-a fîsîit ca un balon. Abia după un an de la publicarea în Monitorul Oficial, în luna iunie 2021, ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, avea să declare într-o conferință de presă că Legea anti-bullying „va fi” implementată. De anul următor. Adică din 2022.
„La începutul anului școlar viitor, în fiecare școală va exista un grup de acțiune anti-bullying” – a spus la vremea respectivă ministrul, adăugînd, potrivit Digi24, cu mult aplomb că „mulți profesori sînt pregătiți să prevină sau să gestioneze hărțuirile și jignirile la adresa unor copii”.
Însă declarația nu a venit de la sine, voluntară, ca un anunț ferm, ca o angajare că lucrurile au fost pregătite și sînt gata-gata să demareze, ci în contextul în care, cu doar cîteva zile în urmă, un elev de clasa a VI-a de la Școala gimnazială „George Bacovia” din sectorul 4 al Bucureștiului s-a aruncat de la geam, iar cel care pe atunci deținea funcția de inspector școlar general al Bucureștiului, Ionel Pușcaș, a declarat, într-un mod stupefiant de jovial, despre gestul disperat al copilului, victimă a bullying-ului, că a fost așa, „doar o joacă obișnuită”. Inspectorul a fost demis, însă demisia nu a transmis vreun mesaj prea dur – la sfîrșitul anului trecut, un caz similar s-a petrecut la Galați: timp de trei ani, o elevă de clasa a VI-a de la Seminarul Teologic a fost supusă zilnic jignirilor și violențelor din partea unui grup de colegi, care au și amenințat-o cu cuțitul. Într-un reportaj realizat de TVR, mama fetiței a declarat că „de la începutul anului școlar au început. Că are altă tentă sexuală, că îi plac femeile, că e o proastă. Băiețeii care i-au luat apărarea au fost la rîndul lor bătuți. A împins-o o colegă și are piciorul, glezna fisurată”.
Ce a găsit de cuviință să spună jurnaliștilor, în legătură cu acest caz, purtătorul de cuvînt al ÎȘJ Galați, Adrian Silivestru? „A fost o chestiune nevinovată. În clasa a III-a ce să faci cu cuțitul? Lucrurile nici pe departe nu sînt așa, știm că fetița e un pic mai sensibilă.“
Revenind la ministrul Educației, acesta a mai declarat pe tema bullying-ului, în stilul său voit elocvent, că „din păcate, vedem (...) numeroase cazuri de bullying, un element îngrijorător. Este tot o consecinţă a pierderilor care au fost înregistrate nu numai în plan educaţional, dar şi în planul tulburărilor sociale, comportamentale, emoționale” – nereușind decît o stîngace tentativă de a arunca pisica moartă a cauzelor bullying-ului în grădina pandemiei.
Pandemia nu este însă nici pe departe cauza principală a bullying-ului din România. Agresivitatea și violența în școli n-au apărut peste noapte, odată cu virusul. S-au învățat, s-au sedimentat și se perpetuează într-o societate care s-a obișnuit într-atît cu violența încît o consideră de-a casei. Chiar dacă, la răstimpuri, se preface că o condamnă. Că dorește să scape de ea. Declarativ sau prin intermediul unor programe non-guvernamentale, restrînse.
În prezent, în țara noastră nu există date statistice concrete și la zi ale cazurilor de bullying. Există însă breaking-news-uri, există oftaturi, angajări că „de la anu’...”, declarații, inițiative mici, care n-au puterea să smulgă răul din rădăcină. Pînă la urmă, bullying-ul, ca multe alte probleme sociale, a devenit un soi de tabu, dar un tabu în stil românesc: căci vorbim despre el, dar nu-l atacăm în mod real. Îl acceptăm ca pe un vechi ritual strămoșesc și-l păstrăm, ca pe o tradiție.
Foto: wikimedia commons
