Femeile lui Goldoni

Cele mai tocite discuri din colecția Electrecord, pe care o aveam cînd eram mică, erau cele cu piesele de teatru ale lui Goldoni. Nu eram încă la școală, dar știam pe dinafară toate replicile din Bădăranii, Hangița sau Slugă la doi stăpîni. Aveam, ce-i drept, o slăbiciune și pentru Molière, totuși reveneam obsesiv la Goldoni. Cochetam cu francezul, însă eram moartă după italian.

Abia ani mai tîrziu aveam să-mi dau seama de trama acelei îndrăgosteli. Pot spune că prin adolescență, cînd relațiile sociale începeau să prindă alt contur, cînd ieșisem din copilărie și învățam primii pași de tango. La șezătorile care se făceau, în pauze, pe coridoarele liceului, împărtășeam cu colegele secretele seducției. Sfaturile mele erau imbatabile și, deși toate mă credeau o expertă în relații, n-avusesem nici una pînă atunci. Mă ascultau cu gura căscată, aplicau sfaturile mele și aveau întotdeauna succes. Le învățam să fie feminine, nu doar ca aparență fizică (să renunțe la eternii blugi în favoarea rochiilor), dar și în atitudine – și mi-am dat seama atunci de ce mă îndrăgostisem de teatrul lui Goldoni.

Pentru că personajele lui feminine, deși trăiesc într-o „lume a bărbaților”, îi învîrt pe aceștia pe degete ca și cum s-ar juca cu niște păpuși. Cum anume reușesc? Nu prin vehemență sau agresivitate cu iz masculin, ci folosindu-se din plin, cu inteligență, de toate farmecele feminității. Și țin minte una dintre replicile bădăranilor învinși de aceste atuuri, o replică-motto pentru toate piesele sale: „Te-ai prins, jupîn Lunardo? Ori cu binele, ori cu răul, muierile tot ce vor ele fac”.

Dar cine sînt aceste „muieri” în care m-am regăsit de la bun început și mă regăsesc neîncetat? În Bădăranii există patru personaje feminine: Margarita, soția bădăranului-șef, Lunardo, are cea mai năpăstuită situație dintre toate. Însă, chiar dacă e închisă în casă și tremură de frică să nu-și supere soțul, nu are o mentalitate de victimă. Își acceptă doar de formă rolul pe care îl avea pe atunci o soție în societate, și o face doar pînă la un punct – la o adică, Margarita știe să-și apere interesele, iar înspre final devine, alături de celelalte, o bravă apărătoare a drepturilor femeilor de a face ce vor. Urmează Marina, soția lui Simon, care n-are problemele Margaritei, însă nici ea nu e, în teorie, liberă pe de-a-ntregul. Totuși, în practică, chiar dacă pe ascuns și fără știința soțului, ea face întotdeauna tot ce își dorește.

Fără să se ascundă și chiar cu încuviințarea soțului procedează Felicia, cea mai feministă dintre toate, care face numai ce are poftă să facă. Felicia și-a pus de mult bărbatul cu „botul pe labe”, însă nu prin brutalitate, ci, din nou, folosindu-se de iscusința feminină. Ea știe că orice armă ai folosi pe de o parte, de cealaltă parte se va încerca folosirea uneia mai puternice, drept care folosește cea mai puternică armă a femeilor: inteligența. Felicia vorbește mult și vorbește atît de halucinant, transpunîndu-și feminitatea în vorbe iscusite, rostite cu o elocvență atît de plină de logică, încît cei patru bădărani rămîn fără argumente și își depun armele, recunoscînd superioritatea soțiilor. Nu în ultimul rînd este fata lui Lunardo, Lucietta, care, deși crescută de mică în spiritul supușeniei, învață de la toate cum să-ți folosești feminitatea pentru a domestici sălbăticia unor bădărani și pentru a fi liberă.

Absolut liberă, independentă financiar și emoțional, frumoasă și inteligentă este Mirandolina, personajul principal din Hangița. Mirandolina întruchipează, de fapt, întregul mesaj feminist al lui Goldoni: o femeie care își dă seama de puterea feminității sale, pe care o folosește din plin, va domina într-o lume a bărbaților. Toți bărbații se îndrăgostesc de ea, îi fac cadouri, pe care ea le acceptă ca pe niște ofrande, fără să-și pună problema că le-ar fi, în vreun fel, datoare. De fapt, bărbații îi sînt ei datori, dacă vor să-i intre în grații. Se poartă superior față de ceilalți, pentru că se simte superioară. Nu are ce demonstra, pentru că se simte bine cu ea însăși. Totuși, din cauza acestei superiorități, de care este pe deplin conștientă, Mirandolina nu se poate îndrăgosti – ani mai tîrziu, Simone de Beauvoir avea să afirme în Al doilea sex că, pentru a se putea îndrăgosti, o femeie puternică, independentă și conștientă de valoarea ei este nevoită să construiască piedestale imaginare pe care să urce un bărbat.

Revenind la Mirandolina, ea nu construiește nici un piedestal, pentru nimeni. Se simte bine în rolul ei de zeiță, binevoitoare cu cei care îi aduc ofrande, răzbunîndu-se însă cumplit pe cei care îndrăznesc să o provoace – cum se întîmplă în cazul Cavalerului poposit la hanul ei, care o tratează cu dispreț, autoproclamîndu-se „dușmanul femeilor”, dar care pică în plasa ei, la fel cum o face toată lumea. „Auzi, tu! Dușmanul femeilor! Nu le poate suferi!”, începe monologul războinic al zeiței. „Sărman nebun... pesemne n-a dat încă de o femeie care să știe cum să-l ia, dar se pare că tocmai a dat. Tocmai cu de-alde ăștia îmi place să am de-a face, căci de cel care se ține de capul meu mă plictisesc foarte repede. Stau de vorbă cu toți, dar nu mă îndrăgostesc de nici unul. Vreau să-mi bat joc de toți caraghioșii, de îndrăgostiții plîngăreți și vreau să mă slujesc de toate vicleșugurile ca să înving, să înmoi și să cuceresc toate inimile sălbatice, împietrite și dușmănoase față de noi, femeile, care sîntem cel mai minunat lucru din cîte a zămislit natura.”

Pînă la urmă, acesta este mesajul pieselor lui Goldoni, mesaj care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de teatrul lui: femeile sînt de fapt niște zeițe, care n-au nevoie să demonstreze nimic coborînd la nivelul muritorilor și, în nici un caz, imitîndu-le metehnele. E suficient să-și conștientizeze puterile cu care au fost deja înzestrate.

Foto: Carlo Goldoni (wikimedia commons)