În termenii unei eficientizări a relaţiilor cu clienţii, „roboţii“ ne sună din ce în ce mai des. În general, au voci plăcute, binevoitoare, pline de optimism, însă nu răspund la întrebări, nu par dispuşi să poarte un dialog. Spun ce au de spus, te salută cu curtoazie, apoi se întrerupe automat convorbirea.
Cînd povestesc că am locuit, la un moment dat, într-o casă bîntuită, nimeni nu mă crede cu adevărat, însă toţi ascultă povestea cu atenţie şi amuzament pînă la capăt. O poveste cu stafii nu se spune oriunde, oricînd, mai ales dacă nu e de prin filme sau cărţi, ci e o experienţă trăită pe pielea ta.
„Sînt la ultimul nivel, ce fac? Trebuie să mă lupt cu umbra mea, sus pe ziduri. De fiecare dată cînd o lovesc pierd și eu din viață!” „Bagă sabia în teacă și umbra o să dispară!” mi-a zis Ionuț cu o voce adormită. Pe lîngă lupta cu propia-mi umbră, bătălia finală cu Jaffar a fost un mizilic!
La ceas de seară, trece Nebunul cartierului pe străzi. Îşi are perimetrul lui, „aria protejată“, nu s-ar abate un pas de la traseu, plimbarea lui nocturnă se transformă într-o misiune îndeplinită. Trebuie să acopere tot, şi strada principală, şi ulicioarele cum e cea pe care locuiesc eu. Merge cu un pas hotărît de soldat.
De mai bine de zece ani, e aproape un ritual: de fiecare dată cînd mergem la cumpărături în Obor, piaţa se încheie cu micii în care înfigem regulamentar scobitorile, pe cartonul lor stropit din belşug cu muştar (din acela ieftin, românesc, grosier) şi cu binemeritata bere.
La Costineşti, în septembrie, cu doi prieteni „fugiţi de acasă“, fără nici un chior şi atît de hămesiţi încît au furat doi pepeni pe care i-am mîncat printre căsuţele de lemn deja pustii. Alex i-a despicat în două cu briceagul lui de munţoman, zeama s-a scurs pe alee, năclăind urmele de paşi ale turiştilor care plecaseră.
O aştept, o caut, mă enervez cînd nu vine. Acea stare de graţie în care cuvintele se scriu de la sine, trec pur şi simplu prin tine, în timp ce capul ţi-e gol, nu te gîndeşti de fapt la nimic, apoi eşti surprins de povestea care a prins viaţă, parcă fără implicarea ta.
Am avut de mai multe ori ocazia, pe la diferite evenimente şi sindrofii, în general în medii „intelectuale“, să observ de la distanţă atitudinea oamenilor de rînd faţă de anumite personalităţi (culturale). Am asistat la gafe, stîngăcii, dar mai ales la preţiozităţi, încărcate de o doză mare de snobism.
Era tot un sfîrşit de iulie, exact ca acum, cu o căldură uscată, dogoritoare. Se ridica în valuri din şapa de beton unde ţineam careul, aerul tremura, bluzele noastre albe erau năclăite, cravata nu flutura în vînt, pentru că nu se simţea nici o adiere.
Am observat că a apărut o modă acum să nu mai mergi la piaţă, unde chipurile totul e contrafăcut, importat, vîndut la a treia mînă şi la suprapreţ (mergeţi în Piaţa Obor, o să vedeţi că nu e cazul!) şi să-ţi vină acasă o lădiţă cu fructe şi legume proaspete, cam ce s-a copt prin grădina omului.
Am citit The Shining a lui Stephen King pe la 15 ani şi multă vreme m-a bîntuit imaginea hotelului pustiu din creierii munţilor, care se comportă ca o entitate vie, malefică. La ceva vreme după aceea, am aflat că Overlook există într-o oarecare măsură şi în realitate, este vorba de hotelul istoric Stanley, din Colorado.
Eu nu înțeleg ce e în mintea acestor manageri, cum se gîndesc ei că pot înjgheba un nou magazin într-un spațiu puțin mai mare decît o scară de bloc și cum pot aduce ei aici de toate pentru toți – de la frigidere imense cu sucuri și bere, la detergent, carne proaspătă și mîncare de pisici.
Cu ceva ani în urmă, am fost invitată să iau prînzul cu un ambasador (şi cu soţia lui). Invitaţia a sosit în plic, pe adresa redacţiei, era scrisă cu litere argintii, caligrafice, mai ceva ca acelea pentru nunţi. Vreo cîteva zile mi-am bătut capul de ce mă invitase tocmai pe mine.
În vreme ce pensiunile din Sinaia – unele adevărate monumente kitsch, un soi de cavouri turistice – stau goale în plin sezon, castelul Peleş a devenit un must see, o destinaţie „de bifat“ rapid, în doar o oră sau două. Te întîlneşti cu turişti străini care urcă gîfîind şi destul de dezorientaţi pe Furnica: „Peleş castle?“
Naţiunea noastră are zece ghilde, de obicei sîntem în jur de o sută cincizeci de oameni online, din toate colţurile lumii. Pînă în urmă cu puţină vreme m-am simţit bine în Conquest – o naţiune puternică şi bogată, în Top 3 naţiuni, nu ca altele unde jucătorii trăiesc ca-n Evul Mediu şi n-au auzit în viaţa lor de un ND.
Mă întîlnesc pe stradă cu o fostă colegă de liceu cu care am fost pentru puţină vreme în aceeaşi clasă. Nu-mi fusese prietenă, făcuse parte din grupul suspinător al fetelor cu veşnice probleme în amor. Şi cu obsesia unei siluete perfecte. Acum mă uit la ea şi constat, fără nici o urmă de invidie, că e neschimbată.
Nu era pentru prima dată cînd vedeam tot acest spectacol kitsch şi înduioşător în acelaşi timp. Cam la toate petrecerile, mai ales la cele programatice, de tipul nuntă sau botez, se petrece cam la fel. E o scenă care exprimă o tristeţe goală, lipsită de conţinut. Însă dincolo de ea, sînt o sumedenie de alte lucruri ascunse.
Am copilărit în anii ’80, aşadar am crescut într-un timp în care oamenii din jurul meu aveau o singură preocupare majoră – aceea de a-şi procura cele necesare traiului de zi cu zi. Nu ştiu dacă tinerii şi adolescenţii de azi pot înţelege formulări de tipul „nu se găseau de nici unele“, la adevărata lor dimensiune.
Am descoperit de curînd în e-mail-ul redacţiei un mesaj de la un cititor care ne propunea să facem un Dosar cu tema „Civilizaţie, la metrou“. Fiind un vechi călător cu metroul, cititorul era curios cum văd alţii toată această lume underground a Capitalei noastre.
Şcoala noastră generală avea două intrări: cea a profesorilor şi cea a elevilor. Intrarea „oficială“ avea o uşă înaltă cu grilaj şi era oarecum intimidantă pentru noi, copiii. Nu ni se dădea voie să pătrundem pe acolo în şcoală, iar uşa era păzită cu străşnicie de elevul de serviciu.
Într-un supermarket, puţin înainte de ora închiderii, în dreptul raftului cu bere, se apropie timid de mine un tip în jur de 30 de ani şi mă întreabă dacă aş fi de acord să particip la un sondaj de opinie. Mă văzuse că pusesem în coş două sticle de bere.
Toate casele arată la fel ca a lui nea Fane. Este o indolenţă generală, orice casă se poate repara şi cîrpi pe ici, pe colo, fără o prea mare pricepere. Însă oamenilor pur şi simplu nu le pasă. Chiar dacă ar avea bani, tot nu şi-ar ridica o altă casă. S-au obişnuit să trăiască aşa.
Nu ştiu cum s-au potrivit lucrurile, într-un mod fericit, aş zice (Festivalul Dilema veche şi altele), încît, în ultimii ani, am tot ajuns la Alba Iulia. Un oraş pe care nu-l cunoşteam deloc înainte, de care nu mă lega nimic în afară de informaţii „de manual“.
După retrocedare, colonelul a fost evacuat din podul casei unde a trăit o viaţă şi a primit o garsonieră la bloc, cu o chirie simbolică. A adus cu el un cufăr mare şi o colonie întreagă de gîndaci care s-au adaptat atît de bine în noua locuinţă încît, în scurtă vreme, au invadat tot palierul de la etajul şapte.
Cum era de 1 Mai, la 2 Mai? În primul rînd, călătoria se pregătea din timp, de prin februarie, pentru că era doar pentru „iniţiaţi“. Mai mult o pregătire mentală, o prelungire a existenţei cenuşii de final de iarnă, spre soarele de mai, spre mare. Un vis.
Recunosc, îmi place să trag cu urechea la ce se vorbeşte la mesele alăturate dintr-un restaurant, cafenea sau orice alt fel de local. Uneori, cînd mă întîlnesc cu cineva în oraş, vin dinadins ceva mai devreme, ocup o masă şi ascult.
Cît timp am locuit la bloc, gunoiul menajer n-avea pentru mine nici o semnificaţie, era doar o pungă care dispărea zilnic pe tobogan. Iar maşina gunoierilor era acea hurdubaie soioasă de care te fereai, în parcare, din cauza mirosurilor pestilenţiale. Acest dirty job era asigurat de o firmă, mai mult nici că mă interesa.
Anul trecut, un subiect de la examenul de capacitate i-a încuiat pe copiii de clasa a VIII-a: „Redactează o scurtă naraţiune în care să prezinţi o întîmplare petrecută în timpul participării la o întîlnire organizată de şcoală cu un scriitor contemporan“. Încerc să-mi imaginez ce o fi fost în mintea copiilor.
Am văzut de curînd Leviathan de Andrei Zvianghinţev. Dincolo de spaţiul fabulos, un orăşel din nordul Rusiei, de la marea Barents, postindustrial şi oarecum postapocaliptic, atît de ireal încît abia dacă îmi pot imagina că există cu adevărat, undeva pe o hartă, povestea în sine s-ar putea petrece la fel de bine şi în România.
Dimineața, în primele 10 minute după ce mă trezesc, sînt deja în fața laptop-ului, verificîndu-mi mail-ul și frunzărind Facebook. E o operațiune care se va repeta pe parcursul zilei cam o dată la două ore. Pe Facebook, cîteodată, nici măcar nu mai sînt atentă la conținut, e un gest reflex, ca cel de a fuma – refresh and scroll.
Un element indispensabil al excursiilor noastre şcolare cu autocarul, pînă la Slănic Prahova, Cheia sau Cabana Trei Brazi era domn’ şofer. El cunoştea regulile de circulaţie mai bine decît oricine, se împrietenea cu mămicile care ne însoţeau în excursie şi uneori striga la copii ca să nu mai facă gălăgie.
Am regăsit un text de acum vreo 10 ani, de fapt mai mult un soi de anchetă, care m-a amuzat. Unele dintre personaje nu mai sînt atît de prezente, cîteva au cam dispărut de tot, altele au „evoluat”. Una peste alta, „peisajul” de la TV este în mare parte neschimbat, ceea ce e destul de trist.
Se întîmplă să primesc cîte un mesaj pe Facebook care să sune cam aşa: „Salutare! Ne ştim de la Mişu, prietena lui Fane, am fost odată şi la tine acasă, stăteai pe Moşilor… mă mai ţii minte?“ Apoi un zîmbet, o floare – vorba vine! –, o cerere de prietenie.
Am învăţat într-o şcoală veche care, la începuturile ei, aparţinuse cumva de biserica din apropiere. Şi eram de-a dreptul fascinaţi, ştiam de pildă că clasa cea mică de lîngă laboratorul de chimie fusese „baia popilor“ sau că minuscula sală de sport fusese bucătăria.
- Moartea n-a putut să vină, zise demonul, nefericit. E o epidemie mare la Pseudopolis. A trebuit să se ducă să bîntuie pe străzi. Așa că m-a trimis pe mine.
- Nimeni nu moare de scrofuloză! Am și eu drepturile mele. Sînt vrăjitor!
N-am mai purtat un mărţişor din şcoala generală, cînd, în prima jumătate a lunii martie, pieptul uniformei petit era plin de pene, scoici pictate şi mărgele, dar şi de şnururi alb-roşii care se încurcau între ele. Mai tîziu, la liceu, nu mai erau la modă, fata cu mărţişor în piept trecea drept convenţională şi neinteresantă.
Confuzia între psihiatru, psiholog şi psihoterapeut este încă des întîlnită în România. De cele mai multe ori, psihoterapia este mult mai indicată decît medicaţia, însă nu mulţi şi-o permit. Sau merg la o şedinţă, două, trei, nu li se întîmplă nici un „miracol“ (nici n-ar avea cum) şi apoi renunţă.
Cîteva doamne şi domnişoare, împreună cu şefa lor, au ieşit să ia cina în oraş. Şefa avea în jur de 50 de ani, deci – femeie cu experienţă în cîmpul muncii. Cu o atitudine de cucoană cu toane, dar care în seara aceea voia să pară de gaşcă, de aceea insistase să comande a doua sticlă de vin.
Shakespeare & Co se află pe rue de la Bucherie, chiar vizavi de Notre Dame, adică acolo unde turiştii americani se întîlnesc cu cei japonezi şi îşi fac reciproc fotografii de familie. La doi paşi sînt cîrciumile din Cartierul Latin care se înşiruie una lînga alta pe cîteva dintre cele mai comerciale străzi din Paris.
De curînd, am purtat o conversaţie stranie în jocul meu online, un MMORPG despre care am tot scris – Atlantica Online. După aproape doi ani şi jumătate în care am jucat constant, fără prea mari excese şi am devenit din noob un jucător cu experienţă, mi s-a propus să fiu Chief Officer în ghilda din care fac parte.
Cărțile par cumva pierdute în spațiul acela uriaș care îți captează toată atenția. Ele ar trebui să fie vedetele, dar de fapt nu sînt decît niște accesorii. Poți chiar să uiți de ele. Sau cel puțin asta a fost senzația mea. E ca și cum ai merge la acel gen de festival de film unde filmele nu prea mai contează, accentul se pune pe covorul roșu și rochia lui Nicole Kidman.
Cînd Mara a reuşit de una singură „primul ei Skype“, adică a deschis programul, a apelat şi a vorbit cu naşa din Italia, mămica a decis să-i cedeze ei tableta. Oricum, prea multe nu făcea cu ea. Aşa că tableta a ajuns printre jucăriile Marei, pe jos, în camera ei.
Am o problemă legată de mersul la coafor încă de pe vremea cînd toate aceste stabilimente se numeau, în mod suav, „Igiena“. Iar această problemă se manifestă, de regulă, prin anxietate. Mai exact, cînd trebuie să mă tund, mă apucă frica şi tot amîn cît mai mult treaba asta pînă cînd, la un moment dat, îmi fac curaj şi mă duc.
Locul unde poți mînca un mic sau un grătar „la botul calului” atunci cînd n-ai nimic în frigider, locul în care ieși pur și simplu cînd n-ai chef să te deplasezi pînă la pub-urile fancy din oraș, dar și atunci cînd nu vrei să stai acasă.
Adevărul e că femeile din România sînt în general obişnuite cu bărbatul de tip ghiorlan sau, ca să-l numim mai frumos, tipul macho. La prima întîlnire, e un tip fermecător, la a doua e doar finuţ şi galant, la a treia îţi face avansuri subtile, iar la a patra îţi pune deja mîna pe fund şi gata, s-a făcut lipeala.
Magazinul mic şi mixt, de la colţ de stradă, deschis pînă noaptea tîrziu, uneori chiar „deschis veşnic“ (cum spun cîteodată moldovenii), de unde îţi poţi cumpăra oricînd o bere, o sticlă de ulei, o ciocolată, dar şi unde poţi socializa cu vecinii, există în topografia urbană a multor popoare.
Pentru că nu mi s-a întîmplat mare lucru în săptămîna aceasta cețoasă, cu un soare zgîrcit. Și pentru că la începutul săptămînii viitoare voi participa la cîteva ateliere de scriere creativă cu copii talentați și isteți. Dar și pentru că în ultima vreme seara mă uit la Discovery Science...
