Un băiat (25 de ani) îi scrie iubitei lui. Chiar ăsta e destinatarul mesajelor: IUBI. (Voi reproduce, din nou, doar replicile lui): „Hai, măh, că nu murea nimeni dak îţi încălzeai ceva de mîncare. Nu trebe să mă aştepţi pe mine. Îţi ia 2m.“ Iubi e nervoasă că el n-a ajuns acasă, nu vrea să mănînce singură.
Pe 31 decembrie, pe la ora 6 seara, cînd începuse deja să se întunece şi primele pocnitori ale Anului Nou răsunau pe străzi, băgînd în sperieţi bieţii cîini vagabonzi, am ieşit să mai cumpăr nişte vin şi apă minerală pentru Revelion.
Pe pagina ei de Facebook, C. afirmă că este „instructor auto personal“. O profesie liberală. Putea să fie la fel de bine şi antrenoare „personală“ de fitness, maseuză, stilistă, dansatoare la bară. Sau damă de companie. Alte profesii liberale.
Pe la mijlocul anilor ’80 – cei mai dezolanţi ani ai comunismului românesc –, tatăl meu pleca într-o excursie de trei zile, „cu întreprinderea“, la Sofia. Era prima lui ieşire din ţară, pentru care depusese o cerere şi primise o aprobare. Cînd m-a întrebat ce să-mi aducă „din străinătate“, eu i-am răspuns că vreau o păpuşă Barbie.
Am ales pentru primul Dosar al acestui an să republicăm cîteva dintre cele mai interesante interviuri care au apărut în Dilema veche, în anul 2014. De fapt, toate aceste texte conţin mai mult decît nişte întrebări şi răspunsuri, sînt nişte dialoguri vii, pe alocuri lejere şi colocviale, care abordează teme actuale, pline de sens.
De ceva vreme, această sărbătorire, festivă sau nu, „a trecerii dintre ani“, a ajuns să mă obsedeze într-un mod neplăcut. De fapt, cred că e de vină întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă, mult prea comerciale, superficiale şi pe alocuri kitsch, căci cuvîntul care face legea e mereu acelaşi – consum.
Pe la mijlocul anilor ’90, cînd eram în primul sau în al doilea an de liceu, într-o vacanţă de vară, le-am vizitat pe verişoarele mele într-un mic oraş din nordul ţării. Era acel gen de oraş pe care puteai să-l bagi în buzunar, cu tot cu cei 10.000 de locuitori ai săi.
Îi înţeleg pe oamenii care nu au unde să stea, nu-şi permit să plătească chirii de sute de euro, îşi doresc şi un pic de intimitate, aşa nu vor să locuiască împreună cu alţi cinci. Îi înţeleg şi pe cei care refuză să-şi facă credite şi, pînă la urmă, găsesc aceste soluţii temporare – o mansardă sau un demisol.
Mihăiţă era febleţea doamnelor în vîrstă, pensionare. În primul rînd pentru că era un poştaş „tînăr“, abia trecuse de 50 de ani. Apoi, din cauza aerului lui veşnic neajutorat, uşor nătîng, a micilor lui stîngăcii. Ochelarii îi stăteau veşnic strîmb pe nas, iar cînd afară era frig, i se abureau lentilele.
„Soţul meu nu este arab, este persan“, insista Adriana să-şi informeze vecinii, în primul ei an de căsnicie, ca şi cum ar fi vrut să-şi găsească o justificare în spaţiul public – în cazul de faţă, un bloc „respectabil“ – pentru alegerea ei. Dacă mulţi nu înţelegeau care era diferenţa, ea avea răbdare să le explice.
Toată lumea știe deja ce presupun „minivacanțele” de sărbătorile legale – timpul se oprește în loc, străzile orașelor devin pustii, țara încremenește și ea, nimeni nu mai muncește nimic, la apelurile telefonice care nu sînt în scopuri de sărbătorire/ petrecere din nou nu răspunde nimeni, senzația e una de sfîrșitul lumii.
Am descoperit de curînd, pe Internet, un album de fotografii realizate de un turist maghiar care vizita Capitala noastră în toamna/iarna lui 1986. Cineva comenta că pozele ar fi fost făcute ceva mai devreme, înainte de 1976, pentru că apăreau anumite clădiri care, după cutremur, ar fi dispărut.
La sfîrşitul anilor ’90, cînd podurile de flori peste Prut deveniseră o modă, se pleda pentru „fraţii noştri“, cu onestitate sau din diferite interese obscure, în vreme ce basarabenii începuseră să vină în România, un cuplu de oameni în vîrstă, fără copii, s-a gîndit să adopte o nepoată din Republica Moldova.
Nu-i mai înțeleg pe cei care umblă toată ziua în oraș cu căștile în urechi și bățîie ușor din cap ca și cum acolo s-ar da un concert exclusivist, special pentru ei. Zgomotele orașului, vocile oamenilor și trăncănelile lor pe care le ascult pe stradă, în tramvai sau metrou mi se par cu mult mai interesante.
În duminica alegerilor, bunicul, fost cadru al Armatei, se îmbrăca frumos şi mergea la vot. Dincolo de opţiunile lui, era vorba de o îndatorire cetăţenească pe care o respecta. Şi un simţ al răspunderii pe care nu-l dobîndise în armată, ci în copilăria din satul său de olteni.
„Vi-l trimit pe Costică, că tocmai i-a terminat casa lu’ nea Nelu!“ Un sfat: nu vă mai luaţi după recomandări. Mai bine găsiţi meşteri la întîmplare, pe net, tot aia e, şi măcar nu vă mai stricaţi relaţiile cu veri, naşi, prieteni şi agenţi imobiliari care spun că „au ei pe cineva“.
„Afacerea“ era următoarea: să vîndă calculatoare ansamblate din piese vechi, uzate şi reparate ad-hoc, la preţuri de computere noi, să ofere garanţie şi service gratuit la nişte sedii inexistente. La prima mie de dolari cash, cei doi asociaţi au dat o petrecere, iar Bobi a băut singur o sticlă de whisky.
Scriu acest text în ziua votului, 2 noiembrie şi, la ora 13, deja 20,8% dintre români votaseră, iar la Paris sau la Londra alegătorii stau la coadă cîte o oră pentru a-şi alege preşedintele. Un interes există, asta e clar. Iar cifrele de mai sus arată şi altceva – o intrare în normalitate.
La centru, ea lucra ca asistent social, aproape voluntar, din partea unei asociaţii. Dar ceva n-a mai mers, au apărut nişte neînţelegeri în interiorul asociaţiei, n-a vrut să-mi dea amănunte. „Acum am propria mea asociaţie şi e mai bine aşa."
O voce și o clapă. La început, au băgat niște populare, că doar ăsta era specificul, după care au dat-o pe repertoriul internațional. Și la, un moment dat, nu mi-a venit să cred, m-am simți ca fix în mijlocul anilor 80, la mare, la Neptun: „Dedicație specială pentru toți îndrăgostiții din local… să vă iubiți ca în prima zi!” Nothing gonna change my love for you.
Ultima dată am stat „în gazdă“ acum cîţiva ani, la Sulina, şi mi-am dat seama din a doua zi că această alegere fusese o greşeală. Gazda ne prezentase camera drept una separată, cu baie proprie. Am descoperit la faţa locului că era, de fapt, camera copilului, unde acesta intra mereu ca să-şi ia cîte ceva – o jucărie, un caiet.
Chiar vizavi de mine e o casă mare şi împopoţonată cu balconaşe cu colonade şi alte ornamente de ghips, de unde se aud mereu lătrînd nişte căţei mici, posibil pechinezi. E a unui ţigan bogat, pe care nu l-am văzut însă niciodată, „un băiat de zahăr, plin de bun-simţ şi tot restul“, mi-a spus vecinul.
Îl cheamă Dan, dar toată lumea îi spune Dănuţ. Mi-l imaginam un bărbat la fel de mărunt şi de insignifiant ca gîndacii pe care îl extermină, însă, de fapt, e ditamai omul, pe la 50 de ani. Un metru nouăzeci şi peste suta de kilograme, aşa că puteţi să vi-l imaginaţi ca pe Colosul din Rhodos, în relaţia cu gîndacii.
Facebook poate fi o „oglindă” foarte bună a ceea ce scrii, însă să nu uităm că aici există doar o categorie de cititori. A te adresa doar lor, cu riscul de a deveni dependent de Like-uri și Share-uri, înseamnă de multe ori a-ți însuși mici trucuri și a-ți „confecționa” textul în așa fel, încît „să meargă” bine pe Facebook (și asta s-ar traduce în, să zicem, peste 10.000 de vizualizări pe site).
Nu mai ţin minte exact cum am dat de Xiao, studentul la Economie care voia să ajungă vedetă de film. Eram chiar la începutul filmărilor pentru documentarul despre comunitatea de chinezi, iar problema cea mai mare era limba. Cîţiva o rupeau pe româneşte suficient cît să se descurce în micile lor negoţuri, însă insuficient pentru o conversaţie.
La un moment dat, am avut un vecin general în rezervă. Faptul că, la ce pensie avea, ca să nu mai socotim banii puşi deoparte, nu locuia într-o vilă prin Floreasca, ci într-un apartament de patru camere de pe Moşilor, era o chestiune de obişnuinţă şi de zgîrcenie.
Nu-mi dau seama cînd a apărut copilul-pet şi dacă aparţine exclusiv acestei aşa-zise middle class care trebuie să facă în mod regulamentar copii. Uneori, el se identifică cu copilul-trofeu. Îl poţi vedea zilnic pe Facebook, în diferite ipostaze.
Nea Gheorghe are 71 de ani şi e dintr-un sat din Dîmboviţa. Îl ştie toată piaţa, le spune bancuri din alea vechi, cu Ceauşescu, unor fete care vînd mezeluri „fără E-uri“ în „hala de sus“ şi-i îmbată sistematic cu rachiu de mere făcut în casă pe cei doi vînzători de la buticul de unde-şi mai cumpără cîte un suc.
De multe ori, de altfel, am rămas uimită de cîtă „umanitate“ există în lumea virtuală. De cîtă înţelegere şi solidaritate. După doi ani de experienţă constantă ca jucător care a început, de fapt, ca un experiment social, mă adresez în primul rînd părinţilor pentru care jocurile pe calculator sînt o mare problemă.
În anii ’80, în vacanţele de vară, făceam cîte şapte ore şi jumătate, uneori opt, cu trenul pînă la bunici, la Cluj. Era cea mai lungă călătorie pe care mi-o puteam imagina pe atunci. Săptămîna trecută, acelaşi drum a durat zece ore. Cu un Intercity. În acest timp, puteam lejer să ajung la New York.
De cîteva luni, am o vecină nouă, care s-a mutat în casa de alături, ce părea părăsită de multă vreme. Genul de casă bătrînească pe care mai bine o dărîmi şi faci alta, decît să o repari. Însă ea, o femeie în jur de 50 de ani, cu o voce de fetiţă, s-a mutat pur şi simplu, fără s-o primenească, fără să-i dea măcar o zugrăveală.
Cine şi de ce este un „personaj“. Cel care vorbeşte mult, vrute şi nevrute, sau cel care tace? Cel care se comportă natural în faţa camerei, însă viaţa sa este una complet goală, sau cel care are o dramă, o poveste interesantă, dar nu ştie s-o „comunice“?
Ideea acestui Dosar a pornit de la o călătorie de „documentare“ prin Ardeal, care a durat aproape trei săptămîni. Cu maşina, pe drumuri mai puţin umblate şi surprinzător de bune, prin sate care nu au nici măcar o pensiune, dar unde ţi-ai dori să petreci mai mult de cîteva ore, dar şi prin sate turistice, puţin promovate.
Discutam cu Elsa Lueder despre un grup de turişti germani care urma să vină în România şi să o pornească „pe urmele lui Brâncuşi“ – o idee pe care au avut-o după ce i-au vizitat atelierul de la Paris, şi ne întrebam oarecum cu îngrijorare dacă vor fi mulţumiţi de ceea ce vor găsi la Tîrgu Jiu, la Hobiţa.
Am ajuns la Vama Veche cu inima strînsă, după aproape patru ani, aşteptîndu-mă la marea grozăvie şi marea schimbare despre care vorbesc cu toţii. E adevărat, Vama „s-a stricat“, nimeni nu contestă asta, a devenit un loc comercial. Însă anumite lucruri au rămas cam la fel, într-un amestec de kitsch şi de bun gust.
Într-o zi, prietena mea a făcut o descoperire şi a avut un şoc. Prietenul ei era dependent de site-urile de matrimoniale şi de dating unde apărea, desigur, single (ba chiar „singur cuc“, cum se autodeclara pe un site) şi „interesat de femei“.
O prietenă mi-a spus de curînd că va merge cîteva zile la mare, cu cortul. Am tresărit fără să vreau. După aceea, gîndindu-mă, mi-am dat seama că, într-un fel, o admiram şi că a merge cu cortul în vacanţă, după 30-35 de ani, mi se pare deja un act de curaj.
Sulina e, în primul rînd, o stare, pe care o descoperi doar treptat, intrînd în ritmul locului, petrecînd acolo mai multe zile. Ăsta e singurul incovenient, nu poţi „să dai o fugă“ pînă la Sulina, aşa cum procedezi cu 2 Mai sau cu Vama Veche.
Aveam senzația (și încă o mai am uneori) că ceea ce scriu „nu contează”, că mă adresez unui număr restrîns de oameni care citesc și spun –„Da, scrie bine, fata asta!” sau „Are ceva de spus!”, apoi trec repede peste starea pe care le-o poate crea o proză, o poveste, un articol bun.
Povestea lui a fost cam aşa: în 1948, cînd tocmai terminase Seminarul Teologic, a tipărit, împreună cu alţi colegi dintr-o organizaţie creştină de tineret, din care făcea parte, un manifest care îi îndemna pe studenţi să nu participe la „activităţile specifice“ zilei comuniste de 1 Mai, care în acel an se suprapunea cu Sîmbăta Mare.
Cu toată „prietenia” noastră, cîinii își făceau conștiincios datoria: la orice mișcare pe stradă, mai ales noaptea, cîinii ham! Și nu orice fel de ham!, era un fel de acces de lătrat isteric care dura pînă la o jumătate de oră, pe două tonuri diferite – al lupului grav, bărbătesc, al cățelei Husky, obraznic și ascuțit.
La un moment dat, am lucrat într-un trust de presă unde rolul meu era cel de „reporter special“, care livra materiale cu „crime şi mister“ pentru o revistă tabloid. N-aveam mare lucru de făcut, în afară de a umple două-trei pagini săptămînal, cu borfaşi, violatori şi criminali în serie.
Odată, m-am urcat cu Anton pe bloc, ca să vedem eclipsa totală de Lună. Nu mă urcasem niciodată pe bloc pînă atunci. Şi nici nu mai ajunsesem într-un loc atît de înalt, în Bucureşti. Cam la vreun an după aceea, am fost la Hotel Intercontinental şi am urcat pînă la ultimul etaj ca să vedem Bucureştiul de sus.
Dragă Andrei, aş vrea să ştii, în primul rînd, că te înţeleg de ce nu ţi-a plăcut în tabăra „de aventură“ de anul trecut şi de ce nu mai vrei să mergi niciodată în tabere. Aş vrea să continuăm mica noastră discuţie pe care am început-o săptămîna trecută la Cluj şi care, din cîte mi-ai spus, te-a pus pe gînduri.
Deși am copilărit la Cluj și sînt oarecum familiarizată cu gustul slăninii, cu rîntașurile și zemurile aite și cu excesul de smîntînă în orice, de data aceasta mîncarea ardelenească m-a învins. Rezultatul – „mi s-a aplecat”, cum s-ar zice în popor.
În ultimul bloc comunist în care am locuit, banala inundaţie era veşnica sămînţă de scandal între vecini şi atunci intervenea omul bun la toate. Cu ochelarii săi „fund de borcan“, cu lentila din stînga ciobită şi cu ţigara în vîrful buzelor, nea Miron decidea cînd curgea şi de unde curgea, ce trebuia făcut, cît costa reparaţia.
Cînd mă gîndesc la cool, mă gîndesc aproape din reflex la adolescenţi, fiindcă ei sînt cei care au tendinţa de a cataloga şi portretiza, de a-şi căuta repere şi valori la modă, de a lua în seamă doar lucrurile care „contează“, ferindu-se de celelalte, ce ar putea să-i contamineze iremediabil de, hai să-i zicem, un uncool.
“Nici nu te sui bine, că şi opreşte... şi tot mergi aşa, parcă te uită Dumnezeu în tren! Da’ ce să fac, mamă? M-am obişnuit cu Personalu’, merg cu el de cinşpe ani... E mai bine decît cu rata... şi mai curat! Am loc unde să pun sacoşele, că de asta mă duc io în fiecare luni la Bucureşti, să-i mai duc fetii una, alta.“
A ieşit un peşte mic. Şi pe coada lui scria – ieşi afară dumneata! Era doar una dintre numărătorile pe care le foloseam în jocurile din copilărie. Căci aşa începea aproape întotdeauna fiecare joc: cu cîte o numărătoare. Un mic ritual al nostru, al copiilor, după ce ne adunam în spatele blocului la ora stabilită...
Este un om al străzii, al unei singure străzi. Nu l-am văzut bîntuind aiurea prin cartier, cerşind în faţă la Mega Image, dormind pe bancă în părculeţul de la Obor, alături de alţi boschetari, bînd spirt pe bordura de la Buticul Roşu.
