Viața în mijlocul haitei
Fiind un copil crescut în bloc socialist, cu ferestre de la care vedeai cel mult blocul de vizavi, mereu mi-am dorit o casă cu curte, iar visul ăsta sau, mă rog, cam a zecea parte din el, mi s-a împlinit anul trecut. M-am mutat într-un apartament la parterul unei case, tot la 5 minute de piața Obor (așa cum îmi doream), care seamănă cu un vagon de tren înțesat cu de toate și cu o curte nu mai mare decît o terasă, însă doar a mea („singur curte” e termenul care se folosește în anunțurile imobiliare). Credeam că viața mea se va schimba într-un mod fundamental în bine și într-un fel s-a schimbat. Am pavat curtea (care era oricum betonată), am cumpărat din piață cinci mușcate, mi-am montat o masă de plastic, cu o umbrelă și trei scaune, am dus o lupta acerbă cu gîndacii negri „de canal” (din care am ieșit oarecum învingătoare), am întins sîrme ca bolta de viță să acopere toată curtea și să țină umbră. Asta se întîmpla vara trecută. Cînd am cumpărat casa, n-am ținut cont de un singur detaliu sau am zis că nu va conta prea mult – vecinul din curtea alăturată, la fel de meschină ca a mea, de altfel (dar să ai un petic de curte în centrul Bucureștiului e ceva!) avea doi cîini de talie mare, un lup și un Husky. Ei bine, cîinii aștia nu ies niciodată din cei zece metri pătrați care le-au fost „repartizați” de stăpîni – aici dorm, iarna și vara, aici mănîncă, aici își fac nevoile și mai ales aici… latră. Mi-am zis că o să mă obișnuiesc cu timpul, ba chiar mi-am făcut iluzii că mă voi împrieteni cu ei și că, prin gard, ne vom înțelege cumva, eu și cîinii. Ba chiar am depus eforturi serioase în sensul ăsta – cîte oase n-am aruncat ba unuia, ba altuia ca să nu nedreptățesc pe niciunul (mai ales că lupul la o primă vizită în curtea vecină, sărise la mine și mă capsase de picior, deși stăpînul era acolo, așa că prinsesem frică de el)! Cu toată „prietenia” noastră, cîinii își făceau conștiincios datoria: la orice mișcare pe stradă, mai ales noaptea sau la primele ore ale dimineții, cîinii ham! Și nu orice fel de ham!, era un fel de acces de lătrat isteric care dura pînă la o jumătate de oră, pe două tonuri diferite – al lupului grav, bărbătesc, al cățelei Husky, obraznic și ascuțit. Începusem să am un vis obsesiv care se tot repeta: în vis, se făcea că aveam un permanent conflict cu un boșorog care urla la mine cu o voce răgușită. Cînd mă trezeam brusc descopeream că era de fapt lupul care lătra sub fereastra mea. A doua mare problema a fost mirosul care mai ales cînd era cald afară, devenea insuportabil – așa cum am spus, cîinii își fac nevoile în curte. Pe aceasta temă, am avut cîteva discuții cu vecinul (care, e adevărat, curăța mizeria zilnic, dar tot degeaba!), căci cu lătratul nu aveam ce să-i zic, cîinii latră, ce poți să le faci? A promis, cu jumătate de gură, că face, că drege, că va spăla cu un detergent frumos mirositor, că va găsi el un „sistem”. N-a făcut nimic. Mai mult de atît, mai pleca și cîteva zile la țară și lăsa cîinii de izbeliște în curte. Iar atunci curtea lui devenea un soi de hazna. Din nou discuții, a promis că o să-i ia cu el la țară, „ce-o să se mai bucure lupul cînd o să alerge liber pe dealuri, hehe!”. Aiurea! Lupul și-a văzut în continuare de treaba lui în „cușca” de zece metri pătrați.
Tot ce am povestit pînă acum demonstrează faptul că nimic nu se poate rezolva „pe cale amiabilă” între vecini. Totuși, mă consolam la gîndul că în cealaltă curte lipită de a mea care adăpostea o casă în paragină, nu locuia nimeni. De aici, mi se părea că vin înspre mine valuri de liniște și de aer proaspăt. Însă în vara aceasta casa s-a vîndut și, spre nenorocul meu, s-au mutat trei cîini (căci pe stăpînii lor nu prea i-am văzut la față), tot de talie mare, rasă comună, culeși de pe străzi. Așadar, să rezumăm – doi în stînga, trei în dreapta, o haită în toată regula. Cei trei nou-veniți își fac nevoile tot în curte, unde în altă parte, că doar d-aia ne luăm casă cu curte! Iar cînd latră toți cinci, se aude pînă la Giurgiu. Am încercat în zadar să am o discuție cu noii proprietari. Au mărturisit senini că ei au luat casa în primul rînd pentru cîini. Casa cîinilor, un coteț ceva mai mare. Ei vin din cînd în cînd să le dea de mîncare, urmînd să repare casa și să se mute, la un moment dat. Au promis că o să-i mai țină și prin casă. N-au făcut-o. Apoi, au venit cu o propunere: „Haideți să le facem un program! Îmi spuneți cînd doriți dvs. să folosiți curtea (curtea mea!) și eu vin și-i închid înăuntru, să nu vă deranjeze!”
Dincolo de latura comică (și absurdă) a acestei povești, situația tinde să devină una dramatică. E vara, nu pot ține niciun geam deschis, din cauza mirosului și a lătratului. Dorm cu dopuri în urechi, dar îi aud și așa. Cît despre curte – „mica mea oază de liniște și relaxare”, anul acesta dacă am băut o bere aici, seara, de două ori, prefer să ies la o terasă, așa cum făceam cînd locuiam la bloc. Și, mai rău decît la bloc, mă gîndesc unde să mai fug de acasă. Am ajuns să urăsc cîinii și mai am un pic pînă voi începe și eu să latru.
Desigur, s-ar putea face ceva din punct de vedere legal. M-am gîndit la asta, m-am interesat la Poliție și Primărie. Se face o reclamație, apoi o constatare, din cîte am înțeles există o lege a decibelilor admiși (și suportabili) și… se dau amenzi (între 100 și 400 de lei, parcă). Însă am senzația că nu voi rezolva mare lucru (n-o să vină nimeni să le ia oamenilor cîinii din curte), iar acest demers ar însemna o declarație de război față de ambii vecini. Adică, exact ceea ce aș fi vrut să evit.
Logic vorbind, bieții cîini n-au nicio vină. Se face atît tam-tam în legătură cu cîinii vagabonzi, însă nimeni nu se gîndește la cîinii „domestici” și la așa-zișii lor stăpîni care trăiesc la oraș, cu mentalitatea omului de la țară (împletită cu nesimțirea șmecherului „de cartier”) – „Am un cîine, îl țin în curte (eventual legat), ca să latre și să apere proprietatea… așadar, e un animal util, eu îi dau să mănînce și îmi fac datoria față de el!”. De ce „iubitorii de animale” (și organizațiile lor) nu iau în calcul și acești cîini chinuiți, condamnați să trăiască o viață întreagă de cîine, în cîțiva metri pătrați de curte, fără niciun dram de libertate sau de afecțiune? Păi, din punctul meu de vedere, mai fericiți sînt cei de pe străzi… pe acești cîini ignorați nu-i vrea, de fapt, nimeni. M-am uitat de multe ori la „Poliția animalelor”, la Animal Planet, am văzut ce înseamnă o instituție care să reglementeze astfel de probleme, ce înseamnă de fapt cruzimea față de animale, cum se confiscă cîinii cînd se constată că au condiții improprii de trai, cum se dau amenzi cu adevărat usturătoare și cum se ajunge la procese. Pînă o să fie și la noi la fel, trăim laolaltă oameni și cîini, cu nervii uzați și unii și alții. Și sînt convinsă de ce gîndesc „stăpînii” lor care deocamdată fac legea și mă privesc ironic: „Păi dacă nu-ți convine, ce ți-a trebuit casă cu curte?! De, așa-i la curte!”
Între timp, mi-au murit și mușcatele, nu mai am nici chef, nici drag de ele.
