Pe vremea cînd eram elevă, formularea din titlu reprezenta numele uneia dintre activitățile pe care trebuia să le bifăm anual, în calitate de vajnici pionieri. De fapt, era mai mult un soi de concurs – trebuia să ne înfrumusețăm clasele, să aducem ghivece cu flori, să împodobim pereții cu planșe utile și colorate etc.
Aveam un amic care pe la 30 şi ceva de ani şi-a schimbat fundamental stilul de viaţă. Înainte, era un tip voinic, mînca cît şapte şi, de cînd intrase într-un mediu de artişti, bea cît şapte, dar nimic nu părea să-l doboare, era ca un trol.
În urmă cu cîteva zile, am ieșit la o plimbare-filmare cu cei de la Digi24, pe Calea Moșilor și pe „străduțele din spate”. Se anunțaseră averse de ploaie, ba chiar o furtună, dar urmărind prognoza zilei pe net, aceste fenomene se tot mutau de la 2 la 4, apoi la 6...
Se apropie vara şi devenim cu toţii, cu sau fără voia noastră, turişti. La mare, la munte, în străinătate. Uneori, pe la sfîrşitul lui iulie, cînd Bucureştiul începe să se golească şi cîrdurile de maşini să se împuţineze, cînd totul capătă un alt ritm şi o lentoare reconfortantă, mă simt ca un turist în propriul meu oraş.
Pentru o perioadă scurtă de timp, am predat, la o şcoală particulară, un curs opţional de jurnalism. L-am abandonat din mai multe motive, printre care faptul că eram prost plătită sau că şcoala era departe, la marginea Bucureştiului, aşa că îmi petreceam aproape zilnic mai bine de o oră blocată în trafic.
A început cu o măsuţă pliantă în faţa unei scări de bloc, cu gume Tuborg cu surprize şi sucuri „la carton“, cu pai, aducea marfa din primele angrouri de pe la Voluntari şi Afumaţi, o vreme „a făcut“ Turcia şi a vîndut aur, a avut tarabă la poarta unui liceu, vindea şi covrigi sau ştrudele pentru pauza de prînz a copiilor...
Am primit de curînd un mesaj pe Facebook din partea unei doamne profesoare de română care mă întreba unde poate găsi una dintre poveștile mele pentru copii – „Metamorfoza”.
Într-o vineri seara, pe o terasă din Centrul vechi, în timp ce aşteptam un amic, am tras cu urechea la ce se vorbea la masa zgomotoasă de lîngă mine. Erau cinci bărbaţi în jur de 30 de ani, puteai să juri că-s fraţi sau oricum semănau între ei, aveau un aer comun.
Am descoperit de curînd un site şi ideea m-a amuzat: 4inmasina.ro – un soi de autostop virtual. Ai un drum de făcut cu maşina prin ţară sau în afara ei, eşti de acord să iei cu tine pe cineva sau mai mulţi, fie ca să nu te plictiseşti de unul singur, fie ca să împarţi costul benzinei, postezi un anunţ şi aştepţi să-ţi pice „muşterii“.
Din cauza celor 11 ani pe care i-am trăit în comunism (importanţi, pentru că au fost „de formare“), sînt în continuare destul de sceptică şi de derutată în ceea ce priveşte termenul de activism. Şi în privinţa oamenilor care aderă la o cauză şi care acţionează strict conform principiilor ei, care vor să schimbe lumea.
A fi preşedinte de bloc (a se înţelege bloc comunist, construit prin anii ’80, reabilitat termic de curînd) e mai mult decît o funcţie. Eşti un fel de Dumnezeu al blocului. Dispui (aproape) după bunul tău plac de cele opt etaje, de casa scărilor şi de paliere, de lift şi de ghene, ba chiar şi de terasa blocului.
Ce poate fi mai reconfortant și mai revigorant ca sîmbăta dimineața să te întîlnești cu 30 de copiii de toate vîrstele (de la 4 la 16 ani) cărora le place să scrie, unii au deja manuscrise și romane „în sertar” și îi interesează profesia de jurnalist, oarecum pe cale de dispariție astăzi?
Într-o intersecţie aglomerată din centru, mă întîlnesc cu un fost coleg de liceu. Eu dau să traversez, el se proţăpeşte în faţa mea, cocoţat pe bicicleta lui ultimul tip (aşa mi se pare, nu mă pricep la biciclete din astea noi), de unde n-are de gînd să se dea jos.
Observaţia, mai în glumă, mai în serios, din titlu, îmi dă tîrcoale aproape de fiecare dată cînd intru pe Facebook şi mi se pare că am în faţă un soi de gazetă de perete online (aşa cum era în şcolile şi în întreprinderile dintr-un alt timp), unde toată lumea se autopromovează, într-un fel sau altul.
O singură dată mi-am petrecut Paştile la ţară, iar aşteptările mele erau mari, în condiţiile în care spiritul unei sărbători, oricare ar fi fost ea, începuse să se piardă la oraş. Mă gîndeam că voi găsi în satul acela din Moldova ceva cu totul special şi autentic care să mă încarce pozitiv. Şi, într-un fel, am găsit.
La un moment dat, a trebuit să fac un reportaj TV la un liceu de fiţe din Bucureşti. Nu vă spun care, posibil să vă daţi şi singuri seama. Printr-o cunoştinţă, am reuşit să ajung la mama unuia dintre protagoniştii filmului. Era un băiat de vreo 17 ani, frumuşel, dezgheţat, genul tipului popular în liceu, după care suspină fetele.
Nu mă deranjează să călătoresc singură, ba dimpotrivă, sînt mai atentă şi mai receptivă la ce se întîmplă în jurul meu, mai ales la oameni. Cu ceva timp în urmă, aveam o zi întreagă de pierdut în Bruxelles, oraş în care nu mai fusesem pînă atunci.
Pentru ei, a avea copii şi a-i educa înseamnă doar o perpetuă competiţie, în care se folosesc de propriile odrasle pentru a obţine confirmări (şi premii). Pare o competiţie nevinovată cu alţi copii, însă, de fapt, e un război al lor personal cu oamenii din jur. Şi cu propriile frustrări şi neputinţe.
Povestiri de pe Calea Moșilor este o carte despre copilăria mea, la granița dintre două regimuri, cel comunist și cel capitalist, „de tranziție”, al anilor ’90. Este vorba despre viața și întîmplările mărunte de pe o stradă aparent banală, care s-a schimbat, s-a transformat sub ochii mei, pe măsură ce creșteam.
În mare parte din cauza ipohondriei mele, de-a lungul timpului am vizitat o sumedenie de cabinete medicale şi am întîlnit fel de fel de doctori, de diferite specialităţi. Şi ca orice ipohondru care se respectă, de fiecare dată am fost extrem de atentă la modul lor de a se comporta, la mimică, gesturi şi cuvinte.
Presupun că mulți dintre voi, ați avut cel puțin o dată în viață coșmarul cu liftul. În cazul meu, aveam parte de el cel mai frecvent în copilărie, ca mai apoi să mai apară sporadic de niciunde, la maturitate. Pentru un copil, frica de lift este inconștientă.
La un moment dat, am cunoscut un artist, un pictor. Băiat de la ţară, sărac, de printr-un sat din Moldova, era un talent nativ. Un talent mare – şi o ziceau cei care se pricep – care se naşte o dată la, să zicem, 50 de ani. Teoretic, avea nevoie doar de determinare şi de muncă, pentru a ajunge cunoscut, pentru a-şi confirma valoarea.
Există două mari categorii de clienţi: clientul veşnic nemulţumit, care îşi închipuie că totul i se cuvine, şi clientul umil, în banca lui, care crede că i se face o onoare cînd este servit. Din păcate, fac parte din ultima categorie, detestînd-o oarecum pe prima.
Aveam o „prietenă“ pe Facebook, cu 8 ani, poate cu 10 ani mai tînără decît mine, care mă scoatea din minţi. De multe ori am fost tentată s-o şterg din listă, însă de fiecare dată m-am oprit, curioasă pînă unde poate să ajungă cu self-esteem-ul şi autosuficienţa ei.
În blocul de garsoniere în care am locuit, aveam un vecin colonel în rezervă. Trecut de 75 de ani, un om serios, liniştit, aproape că nu-l auzeam niciodată, deşi stăteam perete-n perete. În aparenţă, pensionarii sînt vecinii ideali. Au tabieturi, dorm mult, nu te deranjează cu nimic.
Negustoreasă de verdeţuri şi ierburi de tot felul, unele in trend, cum ar fi menta şi busuiocul (4 lei legătura, scump!). În jur de 60 de ani, îşi zgreapţănă tot timpul un neg mare de pe nas. Bodogăne şi comentează, îi cam tună şi-i fulgeră. Are şi zarzavat pentru ciorbă, la sticlă. Minunat.
În clasa a IX-a, m-am străduit să citesc romanul istoric Fraţii Jderi, pentru că „îl aveam la română“. Am reuşit să parcurg, cu chiu, cu vai, doar primul volum din cele trei, Ucenicia lui Ionuţ, „un roman al iubirii adolescentine şi al cunoaşterii primitive“ – cel puţin, aşa susţinea comentariul literar.
Mereu, în zilele sterile de iarnă, cînd totul este opac şi soarele nu mai apare, mă întreb cum ar fi fost dacă nu m-aş fi născut într-o ţară cu climă temperat-continentală, luînd în calcul inclusiv anotimpurile ploioase şi ţările aficane, mi se face brusc dor de Portugalia şi de acea lumină albă de sud.
A fi casetar era o ocupaţie nobilă în anii ’90. Înseamna să fii un soi de stăpîn absolut peste toate muzicile piratate din lume, înregistrate pe vapor sau prin subsoluri, la noi sau aiurea, unele păstrînd încă un nostalgic fîşîit de vinil, altele atît de îndărădnice, încît rupeau banda la prima probă, la primul bairam.
Sînt vecinii mei, deşi cei mai mulţi nu au case, dorm pe stradă. Fiecare îşi are „locul“ lui – bordura lui, colţul lui de intersecţie, buticul lui, unde cerşeşte. Ei sînt oamenii cenuşii ai Marelui Oraş, deşi fiecare în sine ar putea fi o pată de culoare.
Afară e un aer primăvăratec, deși abia este mijlocul lui ianuarie, și mă simt ca respectabilul hobbit Bilbo Baggins, în acea dimineață de pomină, în pragul unei iminente aventuri, cu toate că nu prea-i vine să renunțe la confortul de acasă.
Ne-am dat întîlnire la colţul străzii. Niciodată, agenţii imobiliari nu acceptă să se întîlnească „la adresă“, pentru că le e teamă că vei viziona pe alte căi casa şi că îi vei fenta pe ei. De data aceasta, era o fătucă de maximum 25 de ani, slabă de o sufla vîntul pe stradă, cu o faţă albă ca hîrtia, cu nişte ochi mari, albaştri.
De aproape o jumătate de oră, încerc să-i atrag atenţia şi, cînd am senzaţia că am reuşit, încep să-i fac semne disperate care seamănă cu cele ale unui naufragiat pe o insulă pustie. Dar nu mă vede sau nu vrea să mă vadă, are o privire opacă.
Pe Moş Gerilă îl aducea întreprinderea în preajma sărbătorilor de iarnă. Noi, copiii, eram destul de ameţiţi cu atîţia moşi. Cu Moş Nicolae era clar – ăla cu ghetele şi cu nuiaua. Venea cu dulciuri sau, în cel mai fericit caz, cu portocale şi cu banane verzi, dacă prindeau părinţii vreo coadă şi fructele nu se terminau în faţa lor.
Echipa mea de mercenari din Atlantica Online este alcătuită din: o vrăjitoare (de modă veche, călare pe o mătură), un erou din Grecia Antică, o vampiriţă care cîntă la o mandolină, un druid, un oracol (de fapt, o „oracoliţă“ destul de sexi, cu pantofi cu toc şic), un necromant şi un soi de arhanghel, cu aripi şi cu o sabie.
Trăind într-o lume destul de mică şi de indoor, de filme şi de cărţi, care de multe ori se rezumă la cîteva persoane apropiate şi la propriile gînduri, de multe ori nu-ţi mai dai seama cît de tare te-ai rupt de lumea cea mare, cea „adevărată“. Iar cînd, întîmplător, dai piept cu ea, îţi dai seama cît de tare te oboseşti, cît de puţin îi aparţii, aşa că e mai înţelept să te retragi.
Oare cine mai merge cu naşul pe tren în ziua de azi? În afară de navetişti, desigur, aceşti călători „de nişă“, pe rute secundare din satele lor pînă la cel mai apropiat oraş, cu Personalul (Regio, pardon!), care încă au pregătiţi în buzunar 2-3 lei şi îi întind pe post de bilet, fără discuţii de prisos, fără negocieri.
Ca de obicei, ziua de 1 Decembrie mi-a stîrnit vagi sentimente patriotice, a răscolit ceva în mine, însă la un mod atît de superficial, ca şi cum ai zgîria cu unghia o pojghiţă subţire, sentimentală, sub care nu se află nimic care să vibreze cu adevărat la ideea de Zi Naţională.
Cel mai înfiorător punkist pe care l-am cunoscut se numea Fane. O să ziceţi – păi ce, ăsta e nume de punker?! E adevărat, pe lîngă Killeru, Canibalu sau Microb, Fane este un nume cît se poate de paşnic, care nu-ţi trezeşte nici un sentiment anarhic.
Vîntul prăfos şi fierbinte de iulie îi ridica fusta subţire de vară, dezvelindu-i pulpele albe şi groase, în timp ce se plimba prin Centrul Vechi. La fiecare pas, exclama cîte un „wow!“, se entuziasma la orice clădire într-o rînă, gata să se prăbuşească, încerca să citească firmele într-o limbă necunoscută, le zîmbea puradeilor care o auzeau vorbind în engleză şi-i cereau 1 leu, mîngîia cîini vagabonzi.
Pe la sfîrşitul anilor ’90, l-am cunoscut pe John – un american care se pripăşise (şi cred că e cuvîntul cel mai potrivit) prin Bucureşti. Avea aproape 40 de ani şi un aer boem, de fapt, chiar era un artist în felul său – cînta în corul Operei (române) şi compunea muzică.
"Eu am mai multe rădăcini. M-am născut în Marea Britanie, dar am trăit în SUA şi în alte cîteva locuri, printre care, bineînţeles, la Paris şi în Polonia. Părinţii mei sînt polonezi şi eu vorbesc limba polonă destul de fluent. Nu am simţit însă niciodată că aparţin unei ţări sau culturi anume."
În fiecare an, la Astra Film Festival de la Sibiu există, în selecţia oficială, documentare realizate de regizori străini în România. Secţiunea Made in Romania cuprinde filme cu subiecte şi teme româneşti, ai căror protagonişti sînt români, filmate atît de documentarişti români, cît şi de străini.
Era o modă să fii munţar sau munţoman, aşa cum, într-o vreme, dădea bine să fii karatist. Acum, nu cred că mai este, pentru că n-am mai văzut grupuri mari de tineri în Gara de Nord, cu rucsacuri cît o casă în spate, de care să atîrne cortul, izoprenul, chitara şi ceaunul de mămăligă.
În urmă cu 20 de ani, clinicile medicale private nu existau (şi nici majoritatea românilor nu concepeau că ar fi posibil „să plătească“ pentru propria sănătate), iar spitalul era instituţia de stat care făcea, în final, diferenţa între viaţă şi moarte.
Mă întîlnesc cu ea (sau cu el) – însă am vagi bănuieli că este, totuşi, o ea – aproape în fiecare seară, pe Calea Moşilor, pe la ora 11, cînd plimb căţelul cel bătrîn şi surd al părinţilor mei. „Vrei o floare?“ Dispare şi o aduce.
Am ajuns tîrziu la Wroclaw, pe la zece seara, un scurt popas în drum spre Cracovia. Oraşul m-a surprins, a apărut în călătoria noastră pe neaşteptate, ca şi cum ar fi ieşit din pălăria unui iluzionist, prin vălătuci de ceaţă.
În casă mirosea a oameni bătrîni, însă nu orice fel de bătrîni – era acel spaţiu locuit de oameni care parcă au încremenit undeva într-o coadă a existenţei lor. Nici nu mor, nici nu trăiesc. Totul era tăcut şi înţesat de obiecte adunate într-o viaţă.
Ce s-o fi ales de fata aceea pe care am întîlnit-o de un 1 mai la 2 Mai, dansînd goală pe plajă, învăluită doar în propriul ei păr incredibil de lung? Şi care a doua zi a ieşit mahmură din cort, iar cînd i-am oferit un nes, mi-a răspuns: „Eu nu beau nimic fără grade!“
Colaboram la o publicaţie pentru adulţi, unde scriam texte destul de cuminţi despre sex, gigolo, stripperi – şi eram plătită bine. De altfel, oamenii luau revista pentru poze, nu pentru articolaşele mele.
