Şcoala noastră ca o floare?
Pe vremea cînd eram elevă, formularea din titlu reprezenta numele uneia dintre activitățile pe care trebuia să le bifăm anual, în calitate de vajnici pionieri. De fapt, era mai mult un soi de concurs – trebuia să ne înfrumusețăm clasele, să aducem ghivece cu flori, să împodobim pereții cu planșe utile și colorate etc. Mă gîndesc acum la acel concurs ca la un efort inutil, atît timp cît „sistemul” era cum era, bazat pe prezența obligatorie, dar pe absența opțiunilor, pe înregimentare și memorare și aproape deloc pe formarea unor personalități sau pe creativitate.
Cum este școala noastră astăzi? Pe 26 aprilie, la „Lecția de jurnalism” de la Librăria Humanitas Cișmigiu, propusă de Dilematix, am lansat această întrebare copiilor care au fost prezenți. Ulterior, am primit un text care mi-a atras atenția, semnat de Andreea Prisecaru, o mai veche colaboratoare la Dilematix, elevă în clasa a VIII-a, la Școala Gimnazială „Sfântul Andrei” din București. Și pentru că s-a mai încheiat un an școlar (cînd se împart premii, coronițe și se fac bilanțurile), s-o lăsăm mai bine pe Andreea să vorbească:
„În săptămîna 28 aprilie-3 mai, am avut ocazia să particip la un schimb cultural organizat între România și Franța. Mai exact, copii din Franța au fost găzduiți de alți copii din România, urmînd ca la vară copii din România să meargă în Franța.
Participarea la această experiență mi-a oferit posibilitatea analizării comparative a două țări. Corespondenta mea, Milia – și eu, și ea în clasa a VIII – mi-a povestit, printre altele, despre școala ei.
Studiindu-mi biroul, a observat post-it-urile pe care le recitesc zilnic: formulele ecuației de gradul doi, tabelul trigonometric, prepozițiile pentru cazul Dativ și Genitiv, inegalitatea mediilor. Pe multe dintre ele le-a recunoscut, și așa am ajuns să vorbim despre școală.
Anul acesta va avea examene la matematică, franceză și istorie. Din ce mi-a povestit, emoțiile nu sînt așa mari. Eu, care credeam că examenele noastre sînt dificile, am fost surprinsă să aud cît de dificil este la ei. La română și matematică structura este asemănătoare și durata aceeași (de două ore). La istorie însă, au de prezentat oral un referat. Dacă noi ne pregătim cu variante la care ar lua și un elev de clasa a V-a notă de trecere, ei se pregătesc pentru ceva mai greu și complex, pentru un examen de capacitate, examen ce îți asigură un oarecare statut și îți garantează, mai încolo, un set de cunoștințe. Cred că într-o țară cu economia dezvoltată ca și Franța, în care locurile de muncă sînt bune și limitate, selecția trebuie să fie ceva mai dură, pe principii solide.
Orarul meu i s-a părut incomplet. Cele șase ore de curs care îmi absorb energia sînt nimic în comparație cu orele lor, de la 8 la 16 sau chiar mai mult. Asta înseamnă mai multă matematică, fizică, chimie și franceză, mai multe ore de studiu, mai multe teme, mai multe teste. Pînă și orele de sport sînt două pe săptămînă, iar muzica și desenul nu se studiază cu schimbul. Cît despre clasele lor, pe care am avut ocazia să le văd, sînt bine dotate, iar laboratoarele chiar se folosesc.
Cînd aveam de parcurs distanțe cu microbozul, francezii se strîngeau cu toții, mic cu mare, pe ultimele scaune. Ascultau muzică și povesteau diverse. Noi, gazdele, stăteam mai pe grupulețe, fiecare cu prietenii lui. Explicația nu a întîrziat să apară. La şcoala Miliei, elevii sînt reorganizați în alte clase anual. Astfel, ea a fost colegă pe rînd cu mai toți copii. Au ajuns să se cunoască, să se împrietenească, să se viziteze. Această schimbare anuală are și dezavantajele ei, ca toate lucrurile, și anume că ești într-o continuă schimbare de colectiv. Dar așa e viață reală, nu te vezi opt ani de zile cu aceleași persoane. În microuniversul școlii mele, sînt absolut convinsă că o astfel de regrupare a elevilor ar fi constituit un mijloc ideal de socializare și colaborare.
Ceva ce ea a observat este numărul mare de bodyguarzi. Bodyguard în fața școlii, pe holuri, în curte. M-a întrebat de ce sînt, totuși, atît de mulți oameni cu spray-uri cu piper și bîte, de parcă am fi o zonă cu siguranță scăzută, de parcă în orice moment cineva ar scoate pușca și ar trage. Am răspuns printr-o întrebare: la voi nu sînt? La voi școala e un loc sigur, nu e nevoie de oameni în plus să vă supravegheze? Problema nu este, poate, din exterior, ci din interior. Elevii sînt violenți în toate școlile, dar în alte școli, problema se rezolvă și pe cale amiabilă. În alte școli, poate că elevii nu chiulesc sau nu plecă la plimbare în mijlocul orei fără să mai revină. Poate că nu fumează în băi, poate că nici nu au țigări. Poate că regulamentul se aplică. Scopul meu nu este să critic învățămîntul în România, ci doar să subliniez aspectele negative care pot fi îmbunătățite.
La liceu, profilurile sînt cam aceleași. Diferența este că ei își pot alege, într-o oarecare măsură, orele pe care să le urmeze. Profilul îți asigură un minim, ca o temelie a casei, dar geamurile, ușile și vopseaua tu le alegi. Tu știi cel mai bine la ce ești bun, la ce ai talent, ce-ți place și ce nu ți-e deloc drag. Milia este foarte bună la dans și gimnastică. Aici, în țară, posibilitățile sînt destul de restrînse. Poți să ajungi dansator recunoscut sau un simplu profesor, și asta doar dacă îți permiți să studiezi individual. În nici un caz, dansul nu se studiază în liceu. La ei, da. Dansul se studiază, dansul nu este doar așa, o glumiță. La fel ca și toate celelalte posibilități pe care le ai. Poți să studiezi engleză sau germană, tu alegi. Nu ți se bagă ceva pe gît, că mai apoi să pară alegerea ta.
În mare parte, învățămîntul și economia se influențează reciproc. Franța are nevoie de oameni foarte bine pregătiți, care își știu vocația, oameni pe care statul îi sprijinina pe parcursul carierei și le oferă o linie dreaptă de start. Aici, linia e în zig-zag, peste unele obstacole se mai sare, pe sub altele se trece în pasul piticului, se mai ia o pauză. Și sînt momentele acelea cînd ești în fața unui perete care-ți blochează privirea. Sînt trei tipuri de oameni. Oamenii care nu știu că tapetul realității lor este o proiecție amăgitoare, oamenii care știu că ar putea fi un zid, dar stau la umbra lui și oamenii care văd în spatele zidului, oamenii care se sprijină pe cărți și pe studiu individual.”
Foto: adevarul.ro
