Coșmarul din lift
Presupun că mulți dintre voi, ați avut cel puțin o dată în viață coșmarul cu liftul. În cazul meu, aveam parte de el cel mai frecvent în copilărie, ca mai apoi să mai apară sporadic de niciunde, la maturitate. Pentru un copil, frica de lift este inconștientă. O cușcă zăvorîtă, pusă în mișcare de un mecanism huruitor pe care cu greu ți-l poți imagina ca parte integrantă din blocul în care locuiești nu-ți poate inspira altceva decît nesiguranță. Apoi mai existau și avertismentul legat de interzicerea utilizării ascesorului de către copiii sub 14 ani neînsoțiți sau inscripția cu „Pericol de moarte” (în cazurile în care nu respecți anumite reguli). Astfel, pentru copiii de la bloc care în general urcau și coborau pe jos chiar și cîte 10 etaje, liftul reprezenta o invenție tehnologică „modernă” (modernitatea avea pe atunci cu totul alte repere…), dar stranie și primejdioasă. Liftul meu de coșmar de obicei pornea singur de îndată ce mă urcam în el, fără să apăs pe vreun buton și nu mai vroia să se oprească. Urca din ce în ce mai sus, pe măsură ce panica mea sporea, trecea și de ultimul etaj, după care se risipea pur și simplu undeva deasupra blocului, a cartierului, a orașului. În momentul în care întîlneam neantul, mă trezeam.
În anii ’80, fobiile legate de lift erau amplificate și de legendele urbane ale vremii (căci pe vremea aceea nu aveam știri de senzație). Se povestea despre „lifturi blestemate” care făceau periodic victime în blocurile noi, socialiste, construite pe locul unor mai vechi cimitire, despre cadavrele descoperite tîrziu în puțul liftului, abia cînd intraseră deja în putrefacție, iar mirosul inundase casa scării, despre o tînără care s-a sinucis aruncîndu-se în acel gol tenebros (sau, în altă variantă a fost împinsă de securiști pentru cine știe ce faptă împotriva regimului), despre lifturi blocate și oameni care au rămas ore întregi prizonieri înăuntru.
Nu m-am blocat niciodată în lift, deși în general lifturile din blocurile socialiste, toate la fel, pentru max. 4 persoane (în anumite cazuri intră și cîte 8 vietnamezi), cu interiorul lor vopsit în căcăniu, cu un bec chior (uneori se arde și trebuie să pipăi butoanele că să numeri etajele și să apeși) cu oglinda spartă (sau fără), cu linoleum pe jos, cu grafitti de la R+M=Love la Punk for ever se blochează la intervale destul de fixe. Atunci se numără banii din fondul de rulment, se cheamă „băieții de la lift” și durează 2-3 zile pînă îl repara. Ești nevoit să urci pe jos, ceea e în principiu nu e rău deloc, căci supraviețuirea urbană presupune de multe ori un mod de viata sedentar. Doar în principiu… practic, urci gîfîind și înjurînd (administratorul blocului, pe „ăia de la lift” și pe „aia care l-au stricat”). Faci cunoștință (uneori pentru prima oară) cu ușile chicioase și cu preșurile vecinilor de pe alte paliere și tot uracînd poți trage anumite concluzii: generalul de la 3 s-a blindat (ușă metalică, made in China), arabul de la 5 gătește ceva cu oaie, la 6 s-a înfundat toboganul (pute!), ăia doi de la 7, din garsonieră, iar se ceartă (viața-i grea!), tipa aia singură de la 8 fumează pe hol, lîngă ficus (doar, doar o va agăța cineva… poate pe arabul de la 6).
Cînd liftul e stricat, de fapt îți descoperi blocul, căci pînă atunci nu cunoașteai decît granițele propriului tău apartament. E nasol cînd ai cîine pentru că animalul tău citadin este atît de obișnuit cu ritualul său de ieșit afară (și implicit cu liftul) încît nu știe să coboare pe scări. E o ușurare atunci cînd „baieții de la lift” sosesc în sfîrșit și îl repară, una dintre micile bucurii cotidiene care îți înseninează viața.
Se mai întîmplă ca „cineva să țină liftul”. Atunci, politicos e să aștepți, însă de obicei bați în ușa liftului de la parter. Întîi discret, apoi din ce în ce mai tare. Aștepți mai mult de 10 minute de regulă la mutări. Unii nu înțeleg ca într-un lift obișnuit de bloc pot să încapă cutii cu cărți, un televizor, chiar și o mașină de spălat, însă în veci n-o să încapă o canapea de 3 persoane, chiar și făcută bucăți.
Ultimul bloc în care am locuit avea un lift decent. Nu se prea strica, avea doar un zgomot al lui atunci cînd pornea, aproape uman, ca un oftat. La un moment dat era chiar și „mobilat” cu panouri publicitare, unele total anapoda (burse pentru studenți, într-un bloc cu locatari cu o vîrstă medie de 60 de ani, expoziții de artă digitală – am admirat timp de cîteva săptămîni o „evadare din spațiul urban”, grafică 3D, pînă cînd cineva a lipit peste ea un afiș, coală A4 scoasă la imprimantă: „Vă rog închideți ușa liftului cu mîna! Să fim civilizați! Vă mulțumesc.”).
Am o nostalgie ușor claustrofobă legată de lifturile din blocurile vechi, acele cabine minuscule în care abia dacă intră 2 persoane, uneori cu grilaj, alteori cu ciudate sisteme de închidere a ușilor, care pornesc cu cîte un scîrțîit prelung și par că se împiedică la fiecare palier și că nu mai ajung niciodată, nicăieri.
Am discutat de multe ori cu diverși prieteni despre stînjeneala care te cuprinde atunci cînd urci în lift cu un necunoscut. Unii spun că este vorba despre invadarea spațiului intim, despre acel metru cub de aer în care respiri. După schimbul de replici standard – „La ce etaj?”, „Eu merg mai sus!”, unde îți fixezi privirea? Ce faci cu mîinile? Cît de departe stai de celălalt?
Atitudinea nu este una relaxată nici atunci cînd e vorba de lifturile din building-ul unde lucrezi (care e safe, așa că din start îndepărtezi ideea unei posibile agresiuni). Fiecare își găsește o ocupație în apăsarea butonului corespunzător etajului său. Apoi, unul, mai întreprinzător își ia sarcina de a apăsa butonul pentru închiderea rapidă a ușilor, după ce alții coboară. Te freci involuntar de ceilalți, dar nu privești, nu respiri… și totul se sfîrșeste cu atît de impersonalul şi împrumutatul din limba engleză „O zi bună!” Aiurea! Puțin îți pasă de ce fel de zi are parte individul de la firma de mașini-unelte agricole, secretara de la agenția de publicitate, livreurul de pizza. Ești bucuros doar că ai scăpat de o prezență nedorită, prea aproape de tine. Sîntem crispați, depresivi, sociofobi, iar liftul este cel care ne demonstrează asta în fiecare zi.
Închei cu cea mai fabuloasă călătorie cu liftul din viața mea: pe la 8 ani, la Intercontinental, pînă la ultimul etaj, ca să vedem Orașul de sus. Un lift „de lux”, modern, silențios (cum astăzi există pe toate drumurile). M-am simțit de parcă aș fi zburat cu avionul.
