În ultima vreme, reality-show-urile de pe posturile noastre TV au devenit destul de confuze. Unii ar putea să creadă că-s „pe bune“, dacă nu citesc anunţul de la final, care trece uşor neobservat – „Acest program este o ficţiune“ –, alţii le pot confunda uşor cu nişte telenovele.
Se întîmplă uneori, într-un mare oraş sau chiar într-un cartier al lui, să întîlneşti aceiaşi oameni, ca şi cum drumurile voastre s-ar intersecta dinadins, să-i ştii bine din vedere, dar să n-ajungi niciodată să-i cunoşti.
Mi-am petrecut o parte din copilărie la Cluj, iar casa bunicilor mei era un soi de open house pentru vecine, mătuşi, tanti şi femei de prin satele de la marginea oraşului, care, în schimbul unui tiv la o rochie sau modificării unei fuste pe care o făcea bunica mea, la maşina ei de cusut, aduceau ouă şi lapte de la ţară.
De curînd, am împlinit 35 de ani – o vîrstă de mijloc, aş zice. Am citit de curînd pe Internet că anumiţi cercetători (americani? germani?) au descoperit că „vîrsta de aur“ a femeii e 34 – adică atunci e în deplinătatea ei de femeie, împlinită atît fizic, cît şi spiritual.
Cum ar trebui să ne comportăm pe Facebook? Să „acceptăm prietenia“ tuturor celor care ne-o cer – din politeţe, din curiozitate –, sau să fim selectivi? Ce cîştigăm în prima variantă? Cel mult un studiu sociologic (şi psihologic) pur personal, care cuprinde diferite tipologii din acest Oracol virtual.
Aşa cum probabil că ştiţi deja, în ultimul weekend al lunii august, în Cetatea de la Alba Iulia a avut loc a doua ediţie a Festivalului Dilema veche. „De ce un Festival Dilema veche?“ este o întrebare la care s-a mai răspuns deja în paginile revistei.
Înainte de Facebook (e ca şi cum am spune înaintea erei noastre, nu-i aşa?) termenul de prieten era unul clar şi cuprinzător. Un prieten nu putea să fie altceva decît o persoană vie, reală, faţă de care ai afinităţi, sentimente.
„Să veniţi la ora 5 la slujbă ca să o vedeţi pe Elena posedata!“ zice părintele Iulian, care ne atenţionase deja, de cum am păşit pragul mănăstirii, că avem un înger pe umărul drept şi un drac pe cel stîng. A sunat ca o invitaţie imperativă la un ceai, de nerefuzat.
Prima oară a venit în România la sfîrşitul anilor ’90, la un soi de multicultural meeting. Mic, negricios, cu origini mexicane, la a doua sau a treia generaţie în State, surîzător, se recomanda: „Jay from L.A.“, apoi rîdea ca şi cum ar fi făcut o glumă bună.
Nu e cea mai săracă familie din comună, ba chiar, după ce el şi-a găsit în sfîrşit de lucru, am putea spune că face parte din middle class. Înainte, trăiau doar din alocaţiile copiilor şi din ce mai cîştiga el cu ziua, pe la unul, pe la altul, în general bucureşteni cu case de vacanţă.
În anii ’80 – cei mai săraci, cei mai lipsiţi de culoare –, aproape de fiecare dată cînd ieşeam cu tatăl meu în Herăstrău, dădeam o raită şi pe la Expo Mobila. Era o hală chiar la intrarea în parc, prost luminată, de cele mai multe ori pustie, cu ecouri stîrnite doar de zgomotul paşilor noştri
Era o singură nebună pe Calea Moşilor şi stătea în bloc cu Alina, colega mea. Ca să intri în blocul ei, trebuia să o iei printr-un gang şi să ajungi în spate unde scările păreau toate nişte intrări de ghene. Era o parcare, o centrală termică, ca la noi la bloc, dar pînă să te dumireşti unde erau scările, te atacau cîinii.
Fostă vînzătoare de peşte în hala de la Obor, în prezent preşedintă de bloc, după ce a reuşit s-o dea jos pe doamna profesoară de la trei, apoi regimul totalitar al surorilor Florentina. S-a înscăunat de una singură, căci la alegerile „de bloc“ nu s-au prezentat decît cinci locatari, plus femeia de serviciu care voia o mărire de salariu.
„Vrei să-l primeşti pe Iisus în inima ta?“ A sunat discret la uşă, după care mi-a oferit un zîmbet parcă desprins din broşurile cu oameni fericiţi pe care le ţine în mînă. Are în jur de 60 de ani, e mare cît o casă, roşie la faţă, în pragul unui atac de cord, ca şi cum ar fi urcat pe jos cele şapte etaje pînă la apartamentul meu, grăbindu-se să mi-l aducă pe Iisus.
„De 20 de ani, eu lucrez în domeniul curăţeniei“ – se recomandă ea. Mică, neagră, trupul ei seamănă cu un urcior de lut. Burta îi e umflată „de la bere“ (Timişoreana, la PET), în cîmpul muncii bea cot la cot cu concubinul ei, care e zugrav. El zugrăveşte şi repară case, ea vine şi face curat după el, încă 100 de lei intră în bugetul familiei.
De mai bine de trei luni trăiesc un coşmar urban care, în termeni oficiali, se numeşte „reabilitarea termică a blocului“. Mai concret, blocul în care stau a fost luat în stăpînire, pe termen aparent nelimitat, de o ceată de muncitori care îl împung neîncetat cu bormaşinile, se caţără pe ziduri de le vezi picioarele pe geam cînd ţi-e lumea mai dragă, ciocănesc, meşteresc, comunică unii cu alţii doar prin urlete guturale, de tipul „Măă!“, „Băă! şi „Hai!“.
La începutul lui iulie, cele 200 de corpuri şi fragmente plastinate de corp uman, din cadrul expoziţiei The Human Body aduseseră la Muzeul „Grigore Antipa“ peste 62.000 de vizitatori. Mulţi dintre ei au venit în mod special în Bucureşti, din diferite oraşe ale ţării, pentru a vedea expoziţia, şi au scris în caietul de impresii că a meritat acest efort.
Corpul uman îmi inspiră o teamă amestecată cu o formă extremă de respect, aşa că nu-mi doresc „să văd“ prea multe. Acum ceva vreme, am avut o întîlnire inedită şi oarecum şocantă cu propriul meu corp, prin intermediul unui DVD care conţinea filmuleţul unei endoscopii digestive.
La Zilele Satului, undeva prin judeţul Sibiu, s-au întins mesele lungi din lemn, acoperite cu muşamale cu flori, au început să sfîrîie micii, să curgă bere ieftină, ca la bîlci. Şi, la două mese învecinate, la care se înghesuiau cîte doişpe oameni, am nimerit chiar spate în spate cu el.
În manualele din copilărie, istoria dacilor şi a romanilor, cea de dinaintea formării poporului român, ni se părea la fel de îndepărtată şi de ireală ca legendele Olimpului sau poveştile fabuloase despre dinozauri. De altfel, nu ne puteam imagina că dacii existaseră cîndva şi trăiseră ca nişte oameni normali.
Se spune că şoferii de taxi definesc un oraş, sînt vocile lui. Nu ştiu cît este de adevărat, însă aproape de fiecare dată cînd merg cu taxiul, am senzaţia că citesc din mers o pagină de roman. Bun sau prost, nici nu mai are importanţă.
Într-o vară, la Cheia, toate căsuţele de lemn erau ocupate cu tabere, toate gazdele bune îşi găsiseră deja muşterii. Şi aşa, am nimerit la domnul Ursu, în centru, care avea o casă mare, însă părăginită, de părea nelocuită. Avea în jur de 65 de ani, era văduv de aproape zece.
Pe la Medgidia a început să decojească cel de-al cincilea ou fiert. La începutul călătoriei avusese opt, îmi dăduse şi mie unul, n-am putut să-l refuz. „Bagă la ghiozdan că vin vremuri grele!“ Ce vremuri grele puteau să ne aştepte într-o vacanţă de zece zile la 2 Mai? Însă el era mereu pregătit.
Miki e în anul II la Agronomie şi, în timpul liber, plimbă cîini. Nu pe ai ei, că ea nu s-ar îndura să ţină un cîine în camera de cămin pe care o împarte cu încă trei fete. Îi plimbă pe ai altora, care n-au timp să se ocupe de ei. Oameni cu bani, din Primăverii.
Madame Legrand avea aproape 80 de ani, era pensionară, însă, de profesie, doctor psihiatru. De cîte ori stăteam de vorbă – eu, cu franceza mea de baltă, cu mici amabilităţi care se rezumau la cîteva fraze –, aveam senzaţia că mă analizează cu ochii ei ceţoşi, de la bătrîneţe, că-mi pătrunde cumva în minte.
Om de serviciu al blocului, bun la toate cînd e treaz. Cînd o ia pe ulei, o bate pe nevastă-sa, Florica, femeie de serviciu la scara cealaltă. De fapt, se bat parte în parte, că şi ea e beată şi dă şi ea cît poate. Pe la ora 7, îi vezi apărînd împreună în parcare, se prezintă la locul de muncă.
În curte era o femeie în jur de 40 de ani, care întindea rufe. O întreb dacă are camere libere, mai întîi în engleză, apoi în română. „Moment!“ Intră în casă şi se întoarce, însoţită de o bătrînică într-un capot cu flori, fără mîneci, cu pielea încreţită, de culoarea nisipului.
Personajul principal de Paşti este mielul. Sau, mai nou, iedul, însă asta e o chestiune de gust. Chiar încep să mă întreb de ce se face atîta tam-tam de Paşti cu mielul ăsta, de vreme ce, în tot restul anului, oaia – respectiv capra – sînt total ignorate din meniul obişnuit.
Dau un click, intru pe site şi mă pomenesc în plin comunism – anii ’80. Este reconstituirea unei sufragerii tipice dintr-un apartament de bloc socialist, în care îmi este cunoscut fiecare element de decor – de la ceasul cu cuc, la cutia de cacao SeaGull, „lăsată la vedere“ pe măsuţa cu mileu, sau la peştele-bibelou din sticlă, de pe etajeră.
„Ce mai faceţi, doamnă Mari?“ „Ce să fac? Ce am învăţat. Dacă nu mi-a plăcut şcoala!“ Stă neclintită pe scăunaşul ei improvizat dintr-o navetă goală de bere şi fumează. „Iar s-au scumpit ţigările şi tot nu mă las. Atîta plăcere am!“
Intrăm în sere, la răsaduri. E cald, umezeală, multă linişte. Parcă auzi seva cum urcă din pămînt în tulpinile plantelor. Sevă românească, seminţe din China. Usturoi chinezesc – ăsta a prins cel mai bine –, varză chinezească, castraveţi şi ceva salată de-a noastră. Le vinde la Dragonul Roşu, unde-şi are aprozarul.
Apăruse pe neaşteptate în gaşca noastră de atunci, oarecum în derivă. Ştiţi cum se întîmplă de obicei – există o gaşcă deja formată, de care se lipesc, periodic, unii sau alţii. De obicei, sînt bineveniţi, pentru că aduc un suflu nou în gaşcă, aceasta avînd, şi ea, rutina ei.
Ne-am urcat în acelaşi tren, la Bruxelles. Era îmbrăcat într-un veştmînt larg în vreo şase culori, pe cap avea o tichiuţă verde. În vremurile copilăriei mele, să vezi un negru pe stradă era un eveniment, aşa că rămăsesem cu o curiozitate, iar la primele mele ieşiri „în Occident“, mă cam holbam la negri ca la nişte făpturi vrăjitoreşti din lumi paralele.
Noi, Popeştii, sîntem mulţi – şi cu toţii avem prestanţă. Să le luăm, de pildă, pe surorile Popescu de la mine din bloc: Florentina, cea mare, stă la şapte; Cameluşa (formulă de alint impusă de ea însăşi) stă la cinci. Amîndouă pensionare, amîndouă celibatare (a nu se înţelege văduve), fiecare cu apartamentul ei, cu viaţa ei.
Două bresle urăsc pe lumea asta: prima este cea a asiguratorilor în caz de deces, boală, bătrîneţe, vremuri grele. Iar a doua este cea a agenţilor imobiliari. Aceştia din urmă nu existau în România înainte de 1990, însă, la puţin timp după aceea, s-au înmulţit direct proporţional cu ridicarea de case, vile şi blocuri noi.
Drumurile cu trenul de la Bucureşti la Cluj au fost cele mai lungi – interminabil de lungi – călătorii ale copilăriei mele. Durau cîte opt ore şi jumătate. La fiecare început de vară, ai mei mă trimiteau la bunici şi întotdeauna se găsea cîte cineva binevoitor din familie, care să-şi asume sarcina de a mă transporta dintr-o parte în alta.
Bătăi puternice în uşă (nu merge soneria). Marieta strigă la mine de parcă aş fi surdă: „E opt. Am venit prea repede?“ Are faţa rotundă, părul rar, braţele albe ca de aluat. Se descalţă (vă rog, nu e nevoie!), inspectează casa cu un ochi de cunoscător.
În 2013, oamenii muncii din România vor avea parte de 12 zile libere de sărbătorile legale, dintre care 8 pică în timpul săptămînii. Deşi impresia generală este că tot timpul sărbătorim cîte ceva, de fapt sîntem pe un loc codaş printre ţările Uniunii Europene: belgienii au 24 de zile libere, ungurii 17, chiar şi bulgarii au 15.
De aproape patru ani, locuiesc într-un apartament de două camere dintr-un bloc tipic, „socialist“, şi de ceva vreme mă bate gîndul să mă mut. Parcă acasă nu-mi mai găsesc locul. Biroul meu e chiar în faţa ferestrei din sufragerie, iar lumina de afară care intră prin jaluzele e mereu una confuză, ca şi mine.
De cîţiva ani încoace, balurile bobocilor organizate de liceeni au devenit subiecte de ştiri care sînt tratate cu seriozitate, ca nişte mici evenimente mondene. Două aspecte sînt scoase cu precădere în evidenţă: “depravarea” sau maturizarea precoce a tineretului de azi şi sumele impresionante cheltuite de părinţi.
De ce un dosar despre „cei şapte ani de acasă“? Pentru că în urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la a-ţi învăţa copilul să salute, să spună „te rog“ şi „mulţumesc“. În plus, un copil bine-crescut nu răspundea obraznic, nu ieşea din vorba părinţilor, trebuia să fie un soi de păpuşă vie.
La începutul anilor ’90, oamenii se împărţeau în două categorii: cei cu spirit întreprinzător, care aveau curajul să înceapă o afacere, şi ceilalţi, care nu îndrăzneau să-şi părăsească slujbele cu lefuri sigure de la stat şi asistau la schimbările din jurul lor ca nişte spectatori.
De obicei, toţi specialiştii – fie ei neurologi, psihologi, psihoterapeuţi sau psihiatri – te întreabă în primul rînd cînd a debutat „boala“ şi dacă atunci ţi s-a întîmplat ceva ieşit din comun (a se înţelege ceva nasol, respectiv şoc emoţional, traumă, despărţire de cineva drag etc.). La mine a debutat în timp ce spălam aragazul.
În fiecare an, finalurile de august îmi produc o duioşie nejustificată. Dintr-odată ceva se schimbă iremediabil în lumea din jur, lumina e altfel, parcă şi sunetele au un alt ecou. Oamenii încep să-şi revină din toropeală, însă gesturile şi mişcările lor au încă o lentoare ce-ţi aminteşte de Portugalia sau de o altă ţară fantastică din Sud.
Bacul nu a fost cel mai serios examen pe care l-am dat, însă cu siguranţă a fost cel mai stresant. Şi asta în special din cauza atitudinii profesorilor care de la începutul clasei a XII-a nu ne mai vorbeau despre nimic altceva decît despre bac, iar în momentul în care predau, îşi luau un ton grav şi ne atrăgeau atenţia: „Vedeţi că asta s-ar putea să vă pice la bac!“.
Nu mi-aş fi închipuit că există un astfel de loc. "Nicăieri nu se vede mai puţin cer decît la noi... uite, fîşia asta de cer n-are mai mult de un kilometru!" - îmi zice nea Puiu. O văgăună în munţi. Soarele nu ajunge aici decît la apus şi atunci totul e învăluit în acea lumină fantastică, ireală.
Atunci cînd mercurul termometrelor depăşeşte cele 30o încă suportabile, cînd astfaltul şi creierii se încing, cînd urăşti oamenii de pe străzile marelui oraş pentru că ai senzaţia că-ţi respiră aerul, cînd te refugiezi în apropierea unui lac, sub un pom, neîndrăznind să intri în apa împînzită cu mătasea broaştei ¬ atunci gîndul unei plecări, al unei scurte vacanţe, devine o obsesie.
De multă vreme îmi doream să ajung la Sulina, însă am tot amînat această călătorie spre „capătul lumii“, de fapt, spre capătul cel mai estic al ţării şi, mai nou, al Uniunii Europene. La Sulina nu poţi să mergi pe fugă, doar două-trei zile, ca la Vama Veche, sau poţi, dar e păcat, căci ai nevoie de ceva timp ca să intri în ritmul locului şi să simţi cu adevărat că eşti de acolo.
TIFF-ul de anul acesta a însemnat, printre altele, multe drumuri prin oraş: între locurile unde se proiectau filmele, din cartierul Gheorgheni, unde mi-am petrecut o mare parte a vacanţelor de vară din copilărie, în centru, din centru la Hotelul Belvedere, care pe la 10 ani îmi inspira un vapor naufragiat în mod straniu pe vîrful unui deal (aş fi dat orice să stau măcar o zi acolo...
Nea Tomiţă locuia în ghena blocului nostru şi avea o viaţă asemănătoare cu cea a de-acum celebrului Ion B. Doar că nu făcea colaje. În schimb cînta şansonete şi ştia pe de rost toate filmele neorealismului italian (desigur, nu cunoştea acest termen). În fiecare zi, îşi cumpăra un „celular“ de vodcă de la butic.
