Agenţii imobiliari - o specie

Două bresle urăsc pe lumea asta: prima este cea a asiguratorilor în caz de deces, boală, bătrîneţe, vremuri grele (aparent bine intenţionaţi, însă pisălogi, plicticoşi, obraznici, în spatele tonului lor vioi şi optimist ascunzîndu-se de fapt unul funebru, de cioclu, căci îţi reamintesc că totul e trecător şi că la un moment dat vei muri, sau, în cel mai fericit caz, că vei ajunge rău, bolnav şi sărăcit...). Iar a doua este cea a agenţilor imobiliari. Aceştia din urmă nu existau în România înainte de 1990, însă, la puţin timp după aceea, s-au înmulţit direct proporţional cu ridicarea de case, vile şi blocuri noi. Nu ai nevoie de nici o pregătire pentru a intra în afaceri imobilare. Trebuie doar să ai papagal (a se citi: skills-uri de comunicare) şi „să cunoşti piaţa“. Astfel, orice absolventă de liceu, care va face ulterior studii economice la o particulară, orice băiat drăguţ, serios, dar fără vreun rost pe lume, orice şofer care cunoaşte bine zonele oraşului, orice inginer în şomaj tehnic care vrea să se reconvertească profesional pot deveni peste noapte acei profesionişti care să te ajute să vinzi sau să cumperi „proprietăţi“. De pildă, m-am trezit la uşă cu amicul Sconcsu, fost hipiot şi tovarăş de băute prin Vama adolescenţei mele, cel care cînta mai bine decît oricine „Sobiţa“ la chitară, acum cu părul strîns decent într-o coadă şi îmbrăcat la sacou, evaluînd cu un aer de cunoscător uşa metalică a apartamentului meu. După ce ne-am recunoscut unul pe altul, el puţin jenat, în postura de agent (cred că fusese mai mîndru de statutul de hipiot), „vizionarea“ s-a încheiat cu cîteva beri şi rememorări ale faptelor de vitejie de altădată.

Shooting cu Cătălina

„Bună ziua. Sînt Cătălina de la agenţia Icsulescu Imob. SRL. Vă sun în legătură cu apartamentul de pe Moşilor. Mai este anunţul de actualitate?“, susură o voce la telefon. „Cînd aş putea să vin să fac nişte poze ca să putem promova apartamentul?“ Prin „a promova“ se înţelege a posta anunţul tău pe cîteva site-uri de specialitate. Ceea ce ai făcut deja, însă de data asta va exista un intermediar – agenţia, care îşi va lua, în mometul încheierii tranzacţiei, comisionul cuvenit.

Îţi strîngi hainele aruncate prin casă, speli pe jos ca să lucească gresia-n poză, mai îndrepţi cîte-un tablou, că vine fata să-ţi „promoveze“ apartamentul. La ora fixată, la uşă apare un top-model degizat în „agenta“ Cătălina. Cizme înalte mulate pe gambă, paltonaş à la Loredana în spotul Romtelecom, păr spălat cu şamponul-minune care dă volum (şi pe care eu nu l-am descoperit niciodată), ruj, ochi mari, gene rimelate. De vorbit, nu prea ştie ea ce să zică, însă scoate din poşetuţă un pocket argintiu şi clic! clac! se fîţîie de colo-colo prin apartament. „Haideţi să vedem şi balconaşul!“ Clic! „Puteţi să vă daţi un pic la o parte, ca să fac o poză şi aici?“ „Eu mă vînd la pachet cu apartamentul!“, rîde prietenul nostru, care era în vizită. Cătălina se îmbujorează toată şi flutură din gene. „Voi reveni în cel mai scurt timp cu persoane interesate să cumpere!“, zice ea la plecare. Însă trece o zi, trec trei, trec şapte, şi nici un semn de la Cătălina. A lăsat în urma ei doar o dîră de parfum, atît de puternică încît încă mai stăruie în aer.

După Cătălina urmează Andreea, după Andreea – Mădălina, şi după Mădălina – Violeta... clic! clac! La cîte şedinţe foto n-au participat frigiderul meu, maşina de spălat şi gemuleţul din baie – guest star – „E important să se vadă că aveţi aerisire!“ Pînă cînd mă plictisesc şi zic: „Lăsaţi că fac eu poze şi vi le trimit pe mail! Vă scutesc de-un drum...“

Cîteva cuvinte despre poze, aceste capturi de imagini care justifică activitatea (şi existenţa) harnicelor fete de pe la agenţii. Desigur că nimeni nu va cumpăra o casă fără să o vadă live, la faţa locului (apropo, se numeşte „vizionare“). Pozele sînt utile doar pentru a-ţi face o idee, însă n-am văzut nicăieri nişte monstruozităţi mai mari în materie de fotografie decît instantaneele de pe net ale agenţilor imobiliari. Pozele nu descriu spaţiul, îţi arată doar frînturi prost încadrate şi lipsite de orice relevanţă. Căutînd case pe net, am admirat, printre altele – un suport de prosoape şi un sfert de WC dintr-o baie, un dulap, pozat din toate unghiurile posibile, diferite jaluzele şi draperii, o jumătate de pisică, canapele dintre care pe una dormea un nene, învelit cu o pătură chinezească, Răpirea din serai şi alte carpete, cabluri electrice, pereţi goi, pur şi simplu. Apoi (şi poate că aici am eu un defect), mi se pare oarecum indecent să-ţi pui casa pe net cîtă vreme încă mai locuieşti acolo. Chiar dacă faci curat şi toate lucrurile sînt la locul lor, este ca şi cum ţi-ai arăta chiloţii în public. E o părticică din intimitatea ta, pe care o „promovezi“ odată cu casa – biblioteca şi cărţile tale, masa la care mănînci în fiecare zi, patul în care faci dragoste etc.  

„Doctorul“

„Dar mai întîi să luăm loc, vă rog!“ Mă priveşte fix prin ochelari şi mă invită să mă aşez în casa mea, pe canapeaua mea, ca şi cum s-ar pregăti să-mi dea o veste şocantă care să nu mă prindă nepregătită. Are spre 60 de ani, este genul de inginer electronist în pragul pensionării, tipicar, îmbrăcat îngrijit, dar desuet.

„Ştiţi, eu sînt în branşa asta de peste douăj’ de ani... adică cred că nu mă mint cînd vă zic că am fost primul agent imobiliar din România. Tot timpul ăsta am lucrat independent, adică pe cont propriu, fără agenţie, adică pefea, înţelegeţi?“ Dau din cap pe canapea, înţeleg foarte bine, iar el prinde curaj. „De aceea, v-aş ruga să avem exclusivitate la această tranzacţie...“ „Bine, dar eu vreau să vînd, nu pot garanta că...“ Mă întrerupe pe un ton doct. „Domnişoară... sau doamnă, nu ştiu ce sînteţi... eu zic aşa: dacă ai o boală, ai încredere în doctorul la care mergi, nu mergi la şase doctori pentru a afla diagnosticuri diferite. N-am dreptate?“ Pricep metafora, însă nu percepusem niciodată pînă acum apartamentul meu ca pe o boală. „Aşadar, sper că ne-am înţeles în privinţa asta... Şi acum, concret, eu cunosc piaţa... Sînt om serios, aşa cum m-au recomandat şi mătuşile Lili şi Corneluşa... nu vreau să fiu părtaş în această tranzacţie fără un preţ real de *** euro! Cu atît se vinde, doamnă... sau dom’şoară! Cam ăsta ar fi diagnosticul, aşa cum v-am zis mai devreme!“ Ia un aer trist şi îşi fixează privirea tocmai asupra tocului crăpat al unei uşi de interior. Oftează. „Dar e cam puţin!“, zic. De fapt, e cu 10.000 de euro sub preţul pieţei, însă încerc să fiu politicoasă pentru că s-a aşezat pe canapeaua mea şi-l tratez ca pe un musafir. Ridică din umeri a neputinţă. „Mult, puţin, dar vă garantez că se face treaba... eu vă zic că de douăj’ de ani de zile am clienţi fideli din diaspora...“ Şi mi-o zice pe un ton de parcă Dumnezeu ar coborî din cer ca să locuiască în apartamentul meu. Ne gîndim fiecare în legea lui şi inspirăm profund, într-un apartament care brusc mi se pare străin, sau mai degrabă înstrăinat. Tocmai atunci sună interfonul – Cătălina! (sau Violeta, sau Mădălina...). Mă precipit şi, fără să vreau, mă simt aiurea. „Ştiţi, tocmai vine o fată de la o agenţie pentru a face poze şi a promova apartamentul... Am dat anunţul pe net şi e normal să...“ Sare de pe canapea de parcă, brusc, ar fi fost atacat de niscaiva tigri şi elefanţi domestici. „Păi, în cazul acesta, eu plec!“ Îşi ia servieta şi din doi paşi e deja la uşă. Se mai întoarce doar ca să-mi spună: „Aşadar, dom’şoară sau doamnă, că nu ştiu ce sînteţi, dacă vă hotărîţi să-mi acordaţi exclusivitate pe apartament, reluăm discuţiile şi eu vă servesc. Dacă nu...“ La lift se intersectează cu Cătălina, căreia îi aruncă o privire lungă, plină de dispreţ.

Un băiat de treabă

Stă pe aceeaşi canapea şi mestecă ciungă, uitîndu-se aiurea la pereţi. De fapt, „evaluează“. M-a tutuit din prima, şi-a băgat nasul prin nişte debarale şi a făcut remarci de genul „aspirator din ăsta am avut şi eu“. Are în jur de 35 de ani, aparent genul de tip îndatoritor şi energic care ar merge cu plăcere în weekend la un grătar, la Băneasa, şi s-ar ocupa el de aprinsul focului.

„Ştii, e cam nasoală situaţia!“, începe el plescăind. „Vor să schimbe ăştia legea cu prima casă, aşa c-or să crească preţurile la apartamentele noi, de după 2000, şi or să scadă la ăstea comuniste, cum e al tău! Aşa că trebe să ne grăbim...“ Sînt de acord, ne grăbim, dar de unde o fi apărut acel „noi“? Mă priveşte într-un fel şmecher, care nu-mi place, şi am senzaţia că mă „evaluează“ de fapt şi pe mine. Cam asta-i treaba cu agenţii: nişte oameni cu care nu te-ai conversa nici în tren, la un drum de zece ore în care te plictiseşti cumplit, oameni care intră în casa ta, se aşază pe canapeaua ta, îi serveşti cu cafea, se trag cu tine de şireturi, vor să-ţi devină brusc cei mai buni prieteni. E drept că mai există şi unele excepţii, în general doamne de 40-50 de ani, cunoscătoare în ale vieţii şi ale gospodăririi unei locuinţe, care iau lucrurile în serios.

Agentul care vrea să pară de gaşcă scoate pe furiş guma din gură, o face cocoloş şi o înveleşte într-o hîrtiuţă. Mă mir că n-a lipit-o de măsuţa din faţa canapelei. Apoi, fără nici o legătură cu afacerea „noastră“, încearcă să-mi bage pe gît un apartament „ocazie, nou, la cheie, spaţios, la cinci minute de o staţie de autobuz, practic la zece minute de un capăt de metrou... pe şoseaua Chitilei.“ „Vinzi aici şi în două zile te-ai şi mutat acolo! Are şi terasă, stai acolo vara, poţi să-ţi faci şi-un grătar, faci ce vrei tu!“ Îmi face cu ochiul: „O să fim vecini!“ Îi zic că nu vreau în Chitila, la două ore de centru (aşa, mai bine mă mut direct la Ploieşti) şi intuiesc că are el un deal direct cu „dezvoltatorii“. Se uită la mine, uşor descumpănit. „Cum vrei tu, dar gîndeşte-te... se duce dreacu’ prima casă, astea vechi scad, alea noi cresc!“

Promite să se întoarcă cu clienţi, şi chiar se ţine de cuvînt. A doua zi, vine un cuplu „cu prima casă“. Ea – genul fată de Bragadiru sau de Chitila (nu că aş avea ceva cu Chitila, n-am!), dar cu visuri de Dorobanţi, el un pic mai în vîrstă, plictisit (probabil că l-a tîrît toată ziua după ea prin oraş, ca să vadă potenţiale „cuibuşoare“). Ea se uită superficial. „Pisi, nu ţi se pare cam mic?“ Pisi tace dezinteresat. „Toate astea comuniste de pe Moşilor sînt standard“, zic eu. „Adică la fel!“ „Mda, şi aici aţi avut inundaţie, nu-i aşa?“ Pleacă, o să ţinem legătura prin agent. În general, cuplurile cu „prima casă“ au cîteva obsesii, printre care: să fie mare şi în centru. Tînjesc după apartamentele pe care nu şi le pot permite, şi asta le umple de frustrări. Aşa că tot ce nu are living de 30 de metri pătraţi le pute.

„Prietenul“ meu, agentul, mă sună peste cîteva ore şi-mi zice să las din preţ. Mult. „Că aşa a spus clienta, că x euro ar da, doar că e pe Moşilor, în rest i s-a părut mic şi de băgat mulţi bani în el.“ Ba chiar încearcă să mă convingă că eu, cu gura mea, aş fi zis la prima noastră întîlnire că sînt dispusă să las din preţ şi că de-abia aştept să mă mut pe Şoseaua Chitilei. Culmea, chiar „mi-a rezervat“ un apartament. „Cred că mă confunzi, n-am fost eu aia...“ Nu înţeleg de ce, în general, agenţii ţin cu cei care cumpără, nu cu cei care vînd. În fond, şi unii şi alţii sînt „clienţii“ lor şi le plătesc cîte un comision. Se bucură cînd reuşesc să obţină cîte un chilipir, de parcă ar cumpăra pentru ei. Îi spun „prietenului“ meu să încetăm colaborarea, că nu duce nicăieri. Şi mi-o trînteşte, la final: „Poţi să ţii la preţ cît vrei, da’ să ştii că apartamentul arată rău, nu se merită!“ Preţ de cîteva minute, după această convorbire, mă simt ca şi cum aş sta într-un bordei. Mă duc în baie ca să mă holbez la presupusa inundaţie, şi oftez. Apoi depăşesc momentul, iau mopul şi încep să spăl gresia ca să şterg urmele agentului şi pe cele ale cupluşorului, dar şi ca să lucească frumos la următoarea „vizionare“.

Foto: L. Muntean