Locurile care ne aparţin - despre case şi acasă

De aproape patru ani, locuiesc într-un apartament de două camere dintr-un bloc tipic, „socialist“, şi de ceva vreme mă bate gîndul să mă mut. Parcă acasă nu-mi mai găsesc locul.

Biroul meu e chiar în faţa ferestrei din sufragerie, iar lumina de afară care intră prin jaluzele e mereu una confuză, ca şi mine. Televizorul merge în permanenţă, fără sonor, este ca o prezenţă vie, dintr-o altă lume. Cineva din bloc bate cuie. Sistematic. Îmi imaginez că şi-a propus să-şi atîrne pe pereţi toate tablourile din lume. Dacă n-ar fi cuiele, s-ar auzi probabil alte zgomote domestice mai mărunte – un aspirator, un robinet uitat deschis, un blender, vocile copiilor de alături care se ceartă între ei în arabă. Noaptea, cînd pare să fie linişte, aud cînd porneşte şi cînd se opreşte liftul, pot număra în gînd etajele pe care le parcurge, îi cunosc pe toţi întîrziaţii din bloc.

Am citit mai demult undeva că e bine ca atunci cînd lucrezi la computer să faci pauze scurte, o dată la cîte o jumătate de oră, ca să-ţi odihneşti ochii. Să priveşti pe fereastră, în zare, fixîndu-te asupra unui punct îndepărtat – cum ar fi o pasăre la orizont. Ies pe balcon, la 15 metri în faţa mea este blocul de vizavi, deasupra – o bucată de cer. Eu şi „vecinul“ de la etajul 1, cel care salută pe toată lumea cu „Să trăieşti, vecine!“ şi care fumează la bustul gol pe balcon, indiferent dacă e iarnă sau vară, ne privim îndelung. Asta a fost pauza mea. Totuşi, avem copaci şi avem vrăbii, iar odată, acum vreo doi ani, se aciuase în parcarea noastră o privighetoare. La prima geană de lumină, trilul ei, singurul, cel cu care îşi începea ziua, avea ceva nepămîntean. Merita să te trezeşti în zori doar ca să-l auzi.   

Totuşi... cît de „acasă“ mă simt aici? Cît de „acasă“ m-am simţit în altă parte? Cît de mult ne reprezintă şi ne influenţează viaţa spaţiile pe care le locuim, uneori dintr-o pură întîmplare?

Oameni la casa lor

Locuiau într-un apartament care mie mi se părea fabulos şi urieşesc deopotrivă (adică „poţi să întorci maşina în sufragerie“, cum se spunea pe atunci), dintr-un bloc interbelic de patru etaje, pe lîngă Foişorul de foc. Erau un cuplu fără copii, ea în jur de 40 de ani, el cu 10, poate chiar cu 15 ani mai în vîrstă, cred că era deja la pensie. Îi vizitam cam o dată pe lună, duminica după-amiaza. Genul de vizită în care îţi însoţeşti părinţii, trebuie să stai la masă şi să mănînci tot din farfurie chiar dacă nu-ţi place, aşteptînd ca la final să primeşti fondante (pe care gazda le are în casă de secole, în eventualitatea că i-ar călca pragul un copil). Pe el îl găseam mereu în acelaşi fotoliu, fumînd şi bînd coniac. Poate că era tabietul lui de duminică după-amiaza, însă nu mi-l imaginam într-o altă ipostază şi nici nu mi-l aminteam să se fi ridicat vreodată ca să ne întîmpine. Ea îşi făcea de lucru prin bucătăria care semăna cu o peşteră: plină de umezeală şi populată de tot soiul de vietăţi care fojgăiau prin colţuri, însă rareori ieşeau la lumină. În casă „era mizerie“, în accepţiunea de atunci a „mizeriei“, adică fără tapet, gresie şi alte îmbunătăţiri. Însă era o „mizerie“ care mă fascina. Totul părea acolo atît de viu, de „organic“, încît obiectele păreau că se mişte singure dintr-o parte în alta sau să crească, ca nişte plante, acaparînd totul în jur. Uşa de la dormitorul lor era veşnic întredeschisă. Dincolo de ea, într-o întunecime bizară, ghiceam un pat uriaş, cu aşternuturi de-a valma care, privite din unghiuri diferite, îşi schimbau forma. Aveau o baie lungă, mociorloasă şi o cameră „pentru servitori“ unde locuia o fată, în gazdă, studentă la Medicină.

În toată acea perioadă, nu i-am văzut niciodată în altă parte decît în apartamentul lor. Nu ne conduceau pînă la colţul străzii, ne făceau cu mîna de la balcon atunci cînd plecam. În mintea mea, imaginea lor era de fapt cea a casei. Cînd ai mei spuneau „o să trecem pe la ei!“, ştiam că vom vizita de fapt o casă în care oamenii erau doar obiectele ei de decor. Chiar şi atunci cînd vorbeau, cuvintele lor păreau să vină de undeva din pereţi. Se identificau atît de tare cu casa, încît m-am mirat cînd, la începutul anilor ’90, au vîndut-o. „Era prea mare doar pentru noi doi, greu de încălzit... ne e mult mai bine la bloc!“, a motivat ea atunci. Prin bloc a se înţelege bloc socialist, construit prin anii ’80, cu termoficare şi apă caldă care nu e furnizată de boiler. „La bloc“ e o formulare care se potriveşte uneori doar acestui tip de locuinţă.

Am aflat adevărul ceva mai tîrziu: casa lor valora deja o mică avere, iar ei preferau să aibă ceva bani puşi deoparte, la bancă. S-au mutat într-un apartament de trei camere de pe Calea Moşilor (cu îmbunătăţiri şi fără „mizerie“) şi atunci au început să se întîmple lucruri stranii. El a căzut la pat. Se pare că nu era grav bolnav, însă nu mai avea voinţa şi motivaţia să se ridice de acolo. Pur şi simplu îi plăcea să zacă. În schimb, ea a devenit hiperactivă şi a început să umble. O vedeam aproape zilnic pe Moşilor, mergînd soldăţeşte de parcă tocmai s-ar fi îndreptat spre un front iluzoriu, vînturînd supermarket-urile şi second hand-urile fără vreun scop anume. Desprinsă de fostul lor apartament îmi părea total depersonalizată şi năucă. Cred că ieşea pe stradă, doar pentru a nu sta acasă. Apoi, le-a „explodat“ televizorul – un accident ciudat – şi apartamentul s-a făcut praf. Era clar că nu le mergea bine acolo, aşa că s-au mutat în altă parte. Într-un alt bloc socialist, de data asta într-o garsonieră. „E destul spaţiu pentru amîndoi... dacă el nu se mai mişcă din pat, ce rost are să avem mai multe camere?“, a motivat ea din nou. După o jumătate de an, el, plictisit să mai zacă, a murit. Probabil că un rol în toată povestea asta l-a jucat şi dispariţia fotoliului în care şezutul fără scop, doar pentru a fuma sau a savura un coniac, era un mod de viaţă (cea mai mare parte din mobila veche, greoaie rămăsese în fosta locuinţă). După aceea, prezenţa ei pe Calea Moşilor a devenit fantomatică, o umbră a soldatului care mărşăluia cîndva prin magazine, pînă cînd s-a mutat din nou la o nepoată care avea o vilă undeva în afara Bucureştiului. Şi-a petrecut ultimii ani într-o cămăruţă nu mai mare decît cea „a servitorilor“, din locuinţa lor iniţială. „Şi ce casă au avut!“, au spus mulţi. După ce viaţa lor se năruise în mai puţin de şapte ani de la prima mutare, în memoria celor care i-au cunoscut încă mai persista imaginea casei, ca un destin, o fatalitate.    

Unde-i acasă?

Mă uimeşte cîteodată cît de repede ne simţim „acasă“ într-un loc total străin. De pildă, ajungi într-o cameră de hotel, îţi scoţi cîteva lucruri din valiză şi ţi le înşiri pe pat, foloseşti baia, apoi ieşi în oraş, un oraş necunoscut, iar peste două ore, cînd te-ai decis să te întorci la hotel, dacă te va întreba cineva unde mergi, îi vei răspunde aproape invariabil: „Mă duc acasă!“. Un „acasă“ temporar, sezonier, care nu se compară cu adevăratul „acasă“, dar chiar şi aşa el reprezintă în momentul acela locul care îţi aparţine. Oare „acasă“ înseamnă atît de puţin pentru noi? Sau atît de mult încît acasă poate să fie oriunde?

În timpul unor filmări la un documentar, am locuit aproape o lună în camera unui hotel prăpădit, singurul la vremea aceea, dintr-un orăşel de provincie. Destinaţia sa era de altfel una destul de imprecisă şi prea puţin turistică, căci orăşelul ducea lipsă de turişti – casă provizorie pentru o perioadă de timp nelimitată a unor muncitori de la o fabrică din apropiere, adăpost de-o noapte pentru şoferii de TIR, loc obscur şi mizer de rendez-vous (zgomotele ce nu puteau fi puse la îndoială din prima noapte mi-au confirmat acest lucru). În primele zile, m-am simţit şi m-am comportat „ca la hotel“, adică nu am atins şi nu am folosit lucrurile din cameră mai mult decît era cazul, pentru că îmi erau străine, nu am mutat patul într-o poziţie mai bună, mai aproape de fereastră, nu mi-am scos toate hainele din rucsac ca să le aşez frumos împăturite în dulap, nu mi-am petrecut acolo decît un timp strict necesar, cel pentru somn, şi nici n-am încercat să mă împrietenesc cu locul, n-avea nici un rost, oricum nu-mi plăcea şi urma să-l părăsesc curînd. Însă pe măsură ce trecea timpul (cu lentoarea specifică unui orăşel de provincie), pe măsură ce recepţionera (o fată care lucra de fapt ca vînzătoare în magazinul de la parterul „hotelului“) îmi zîmbea din ce în ce mai insistent, ca unei prietene şi încerca să-mi facă unele confidenţe despre iubitul ei, pe măsură ce mă tot certam cu administratorul (un ardelean greu de cap) că nu era apă caldă şi mă salutam în fiecare dimineaţă cu toată lumea de pe o rază de un kilometru, iar cîinii vagabonzi din parcare dădeau din coadă cînd mă vedeau, locul acela devenea pentru mine un „acasă“ în toată puterea cuvîntului. Şi fără voia mea personalizasem spaţiul, camera de 12 metri pătraţi, într-un asemenea hal, încît n-o mai lăsam pe „fată“ (aceeaşi recepţioneră, desigur) să intre pentru a face curăţenie, preferam să mă descurc singură într-o dezordine familiară. Improvizasem un birou pentru laptop, un loc de fumat pe balcon, în aer plutea parfumul şamponului meu, hainele erau pe umeraşe în dulap (cumpărasem chiar şi unele noi) şi da, mutasem patul mai aproape de fereastră ca atunci cînd mă trezeam să pot vedea munţii. De aceea am fost aproape şocată cînd am descoperit sub pat o unghieră mică, roz, care nu era a mea. Abia atunci mi-am amintit că locul acela era de fapt unul de tranzit şi că fusese un „acasă“ şi pentru mulţi alţii, înaintea mea. Am păstrat unghiera ca amintire.    

„Ceva frumos...“

Casele din apartamentele noastre de bloc ar trebui să fie identice, dar nu sînt sau cel puţin ne străduim să nu fie. De aceea, simţim nevoia să spargem pereţi (motivînd lipsa de spaţiu), să ne personalizăm uşa de la intrare sau, în cel mai rău caz, să mutăm mobila din cînd în cînd. Aţi observat că, la un moment dat, doar o nouă poziţie a biroului sau renunţarea la un scaun în plus poate schimba totul, cel puţin pentru o vreme?

În blocul de garsoniere în care am locuit, unde spaţiul pe care îl numeai „acasă“ era atît de meschin încît îl simţeai ca pe o cuşcă, un nou şi entuziast vecin anunţase că-şi va renova de unul singur garsoniera moştenită de la o mătuşă şi că „lucrările“ vor dura cel mult zece zile. Am rezistat eroic bormaşinii şi altor zgomote mai mici, dar obsedante, cum ar fi acele tropăieli mărunţele de parcă în garsoniera de sub mine ar fi mărşăluit la infinit o armata de pitici (n-am înţeles niciodată ce le provoacă, de fapt). Au trecut însă cele zece zile, iar „lucrările“ nici gînd să se termine. Mă întîlneam pe palier cu vecinul care tot căra saci de moloz, ca şi cum ar fi demolat un castel. „Mai durează puţin, doar două-trei zile!“. Ce tot face acolo? – începusem să mă întreb. Într-o dimineaţă în care tropăielile răsunau din nou ritmic, însoţite şi de nişte ţuituri extraterestre, am cedat nervos. Am bătut mai întîi la uşă şi, pentru că nu a răspuns nimeni, am intrat înăuntru. „Aţi spus zece zile, a trecut deja o lună...“, am început furibund şi abia apoi l-am văzut, cocoţat pe un scaun, cum „sculpta“ ceva pe tavan, un soi de suport grotesc pentru lustră, cu înflorituri. M-a privit cu un aer candid: „Dom’şoară, vă rog să mă-nţelegeţi… vreau să fie şi la mine ceva frumos!“.

„Personalizarea“ apartamentelor noastre (de tipul „cum să ne gospodărim şi să ne desgospodărim locuinţa!“) s-a văzut cel mai bine prin anii ’80, cînd oraşele au fost luate în posesie de oameni de la ţară care lucrau de-acum în fabrici şi uzine. Cei mai mulţi dintre ei au rămas pentru toată viaţa „la bloc“, fără să renunţe însă la obiceiurile moştenite din bătrîni. Unele dintre vecinele trecute de o vîrstă care au acum doar ghivece cu flori pe balcon, pentru că încă duc dorul unei grădini adevărate, inexistente, la început aveau cîte-o poiată sau chiar un coteţ (cu tot cu „chiriaşii“ lor). Iar unii vecini încă nu înţeleg care-i faza cu cabina de duş şi, o dată pe săptămînă, îşi umplu cada cu apă pentru a face baie (aceştia sînt duşmanii înverşunaţi ai apometrelor). Alţii te somează să te descalţi la intrare, deşi ai venit de pe stradă, nu de la cîmp (urmează un scurt moment penibil în care aştepţi să ţi se dea papuci). Cîţiva invadează palierele pe care le transformă în spaţii de depozitare, căci casa lor de la ţară avea şi dependinţe. Vara stau cu uşile larg deschise, pentru a „se face curent“. Şi obiceiul celor bătrîni de a ieşi seara „la poartă“ s-a păstrat – e suficientă o singură bancă, plasată strategic în faţa scării de bloc, ca să se adune un cîrd. Observi, însă, pe chipurile şi în privirile lor, că nu aparţin acestui oraş pe care l-au populat de voie, de nevoie şi că nici locuinţele lor „de la bloc“ nu-i reprezintă. „Acasă“ a rămas pentru ei doar în amintiri, undeva într-un sat unde nu mai au nici măcar un şopron şi unde nu mai cunosc pe nimeni. Situaţia e identică şi pentru orăşenii care la pensie se retrag la ţară. Într-adevăr, e aer curat, e verdeaţă şi linişte, însă cei mai mulţi tînjesc după oraş. Sînt lumi care nu se vor suprapune niciodată, atît timp cît „acasă“ este un ceva interior pe care poţi să-l plimbi cu tine oriunde te-ai duce, însă nu-l poţi înstrăina, căci orice plecare presupune la un moment dat o întoarcere, chiar dacă aceasta se petrece doar la nivel mental.