Atunci cînd ai un alien în stomac

„Şi... cum dormiţi? Aveţi probleme cu somnul?“ Mă gîndesc un pic. Parcă aş avea ceva probleme pe care de obicei mi le rezolv cu o pastiluţă de Bien Dormir (cu melatonină) şi, în fond, n-am dat 120 de lei ca să spun că dorm buştean. Abonamentele la clinicile private plătite de companii acoperă cele mai complexe, uneori inutile, consultaţii şi investigaţii, însă nu şi psihoterapia... de parcă angajaţii n-ar trebui ca în primul rînd să fie sănătoşi la cap! „Cîteodată mă trezesc pe la 3-4 şi nu mai pot să adorm“, răspund. Femeia din faţa mea se înveseleşte brusc, de parcă tocmai i-aş fi dat o veste bună. E o tipă în jur de 40 de ani, plinuţă, învăluită în şaluri, genul flower power, cu o atitudine voit nepăsătoare, cu accente feministe. Nu e chiar prietena cu care m-aş simţi bine sporovăind la o cafea. „Aşa, deci... hm!... cu somnul se rezolvă uşor! O să vă spun aceeaşi metodă care funcţionează la toţi pacienţii mei...“ Să număr oi? Nu ţine. Totuşi, n-am venit la psihoterapeut pentru că mi se întîmplă o dată pe lună să mă trezesc în creierii nopţii, atunci cînd cele mai pesimiste gînduri ţi se îngrămădesc în cap, însă sînt politicoasă şi o ascult. Îmi povesteşte o jumătate de oră, adică tot restul timpului care mai rămăsese din „şedinţa“ noastră, despre nu ştiu ce individ (nu dă nume, că-i confidenţial...) care lucra la o multinaţională, era angoasat din cauza muncii lui şi nu dormea nopţi în şir, pînă cînd l-a învăţat ea ce să facă: să nu mai stea o secundă în pat, adică „la orizontală“, să se ridice şi să se apuce să deretice prin casă, treburi mici, mărunţele. Desigur, în scurtă vreme „tratamentul“ a dat roade, iar individului au început în sfîrşit să-i pice ochii-n gură, în timp ce călca a cincizecea cămaşă. Mie mi-a recomandat să curăţ gresia şi faianţa, cu atenţie sporită la detalii. Era cît p-aci s-o întrerup şi să-i spun că nu somnul era marea mea Problemă, însă timpul a expirat. M-a condus zîmbitoare la uşă, fluturîndu-şi şalurile, şi mi-a promis c-o să-mi trimită pe mail nişte psihoteste ca să-mi facă „un profil“. Şi m-am trezit în stradă, în faţa clinicii, extenuată, ca după o lungă şi plicticoasă conversaţie în tren cu o persoană necunoscută. Am plătit un „bilet“ de 120 de lei, doar că nu călătorisem nicăieri. Nici măcar prin labirintul din interiorul meu, în care am simţit de atîtea ori că mă pierd şi că nu există nici o ieşire.

De obicei, toţi specialiştii – fie ei neurologi, psihologi, psihoterapeuţi sau psihiatri (i-am vizitat pe rînd pe toţi) – te întreabă în primul rînd cînd a debutat „boala“ şi dacă atunci ţi s-a întîmplat ceva ieşit din comun (a se înţelege ceva nasol, respectiv şoc emoţional, traumă, despărţire de cineva drag etc.). La mine a debutat în timp ce spălam aragazul (treburi mici, mărunţele – vorba doamnei flower power) şi nu mă gîndeam la absolut nimic, unul dintre acele rare momente în care capul îţi este absolut gol. Dintr-odată am simţit că nu-mi mai ajunge aerul şi că mă sufoc. M-am chinuit să respir, însă respiram haotic (mai tîrziu am învăţat că o metodă bună este să respiri într-o pungă, ca să-ţi reglezi cît de cît respiraţia) şi mi-era clar că o să mor. Senzaţia de moarte iminentă este atît de acută şi de puternică, încît nu ai cum să i te împotriveşti, te laşi pur şi simplu dominat de ea. Am simţit cum creierul parcă mi-era strîns într-o menghină şi cum mă decuplez de la realitate. Eram ca un computer căruia i se dă restart. Nu ştii ce să faci în acele momente, iar atacurile de panică sînt atît de parşive, încît de fiecare dată se manifestă un pic altfel, parcă dinadins ca să te deruteze. Uneori simţi că-ţi pierzi minţile, alteori că leşini, cîteodată sînt simptome de infarct sau de atac cerebral. Atunci, cînd cu aragazul, am luat-o la fugă în papuci pe scările blocului şi nu m-am mai oprit decît la Urgenţă. Pe drum, începeam să-mi revin, însă fiecare zgomot din jurul meu îl simţeam fizic, ca şi cum cineva din creierul meu s-ar fi apucat să raşcheteze un parchet. La camera de gardă, după aproape o oră de aşteptare, eram doar speriată şi atît. Puls, tensiune, radiografie pulmonară, EKG..., iar în momentul în care am cerut insistent şi o tomografie, doctoriţa care era de gardă mi-a aruncat un zîmbet îngăduitor şi obosit. „Mergeţi în hol, e acolo un tonomat de cafea, luaţi-vă un ceai... liniştiţi-vă şi duceţi-vă acasă!“

Însă înainte de primul atac de panică, am trăit multă vreme cu un alien în stomac. Era mai mereu acolo – o emoţie ciudată şi... vie, care tot scormonea gata oricînd să iasă într-un mod exploziv la suprafaţă. Uneori rîcîia atît de insistent, încît nu puteam să înghit nimic pînă seara tîrziu, cînd totul era învăluit în linişte, iar luminile blocului de vizavi începeau să se stingă. M-am tot gîndit la întrebarea specialiştilor – cu ce aş putea să asociez debutul „bolii“? Poate doar cu nemulţumirile şi frustările fireşti din viaţa de zi cu zi, adică cu nimic. Am avut o copilărie fericită, părinţi cu o căsnicie perfectă. Totuşi, de mică am avut tot soiul de frici şi de fobii. Cred că te naşti cu o anumită doză de anxietate şi trebuie să fii de-a dreptul nesimţit ca să n-o recunoşti la un moment dat. Unii oameni îşi ignoră cu bună ştiinţă alien-ul din stomac. Alţii, ca mine, îi acordă prea multă atenţie şi se reglează cumva pe Trist, ca un robinet defect care s-a înţepenit. Depinde de sensibilitatea şi „imunitatea“ fiecăruia dintre noi.

Am renunţat treptat la ideea de terapie, căci în România nu oricine şi-o poate permite şi nici să calc noaptea batiste parcă nu mi se părea o soluţie. Şi tot treptat am început să accept ideea unei medicaţii care să-mi adoarmă alien-ul, măcar pentru o perioadă. Aşa că m-am programat la un bun psihiatru care îşi avea cabinetul într-un oraş de provincie. A trebuit să aştept vreo două luni, timp în care atacurile de panică deveniseră recurente.

Cabinetul se afla într-un apartament de două camere dintr-un bloc socialist: în bucătărie stătea secretara, în faţa unui computer, şi vorbea la telefon ceva despre o mîncare de dovlecei, în sufragerie era sala de aşteptare unde se înghesuiau vreo 12 suflete disperate, cu tot cu însoţitori, în dormitorul care avea uşa închisă probabil că se găsea doctorul, căci din cînd în cînd se auzea o voce care îl striga pe următorul pacient. Cînd am intrat, era o linişte tensionată, programările se decalaseră cu mai bine de jumătate de oră, aşa că toţi cei din sufragerie îşi aruncau priviri bănuitoare, căutînd un presupus vinovat. O doamnă bine, pe la 40 de ani, într-o haină de blană, rujată strident mi-a întins o listă cu programările. Mi-am dat seama că şi-ar fi dorit ca numele meu să nu se afle acolo, însă era, la ora 18,30. Nu mai exista nici un scaun liber, un adolescent obez ocupa vreo două, aşa că m-am aşezat strategic, lîngă un cuier. Nimeni nu vorbea nimic, nici măcar în şoaptă, cîţiva oftau cu tristeţe (cred că ăştia erau însoţitorii). Din cînd în cînd, cîte unul se auzea strigat şi se repezea vioi spre dormitor. Atunci, în încăpere se năştea o mică rumoare şi aş fi putut să jur că auzeam scrîşnete furioase din dinţi, deşi nici un pacient nu stătea înăuntru mai mult de zece minute – probabil că doctorul făcea doar mici ajustări medicaţiei. N-am mai simţit nicăieri în altă parte o atmosferă mai încărcată şi tocmai mă întrebam, lîngă cuierul meu, ce naiba caut eu acolo şi că poate problemele mele sînt nişte mofturi pe lîngă cele ale oamenilor de aici, cînd m-am auzit strigată din dormitor. Nici n-am apucat să pun mîna pe clanţă, cînd doamna în haina de blană a băgat un umăr în faţă, mi-a dat un brînci şi ne-am pomenit amîndouă de-a valma în cabinet. „Vă numiţi Popescu?“, a întrebat-o sec doctorul. Mi-a aruncat o ultimă privire de-a dreptul ucigătoare şi s-a retras pufnind. Cu doctorul am avut o plăcută conversaţie de aproape 45 de minute despre cărţi, filme, sistem sanitar românesc, „moartea lui Lăzărescu“, despre anxietate în general, care are, totuşi, ca fundament depresia şi aceasta trebuie în primul rînd tratată, despre terapie vs medicaţie. Era exact genul de prieten cu care mi-aş fi dorit să stau ore în şir, sporovăind la o cafea, un intelectual fin, intuitiv, discret. La final, mi-am primit reţeta pentru antidepresive. „Cred că o să mă linşeze pacienţii dvs. cînd o să ies din cabinet!“, am spus rîzînd, după ce m-am uitat la ceas. Însă doctorul era serios: „Lasă-i să aştepte! Face parte din tratament...“

Pe stradă, mi-am dat seama că aveam o stare de spirit suspect de bună şi că făcusem, de fapt... terapie. Şi că, dacă aş avea ocazia să mă conversez cu un astfel de om, să zicem o dată pe săptămînă, aş avea mari şanse să-mi potolesc alien-ul din stomac definitiv. Anxietatea ţine în primul rînd de nesiguranţă, de aceea trebuie să cauţi oameni care să-ţi dea încredere, uneori chiar prin simpla lor prezenţă. Medicamentele le-am luat doar două săptămîni şi după ce am avut parte de aproape toate dintre cele douăzeci şi ceva de efecte secundare din prospect (mai lipsea probabil coma), m-am hotărît că n-aveam nevoie de ele. Poţi trăi cu anxietate, chiar şi cu atacuri de panică, dacă reuşeşti să înţelegi ce ţi se întîmplă şi să comunici mai bine cu tine însuţi. 

Foto: Andrei Pungovschi