La tarabă

La începutul anilor ’90, oamenii se împărţeau în două categorii: cei cu spirit întreprinzător, care aveau curajul să înceapă o afacere, şi ceilalţi, care nu îndrăzneau să-şi părăsească slujbele cu lefuri sigure de la stat şi asistau la schimbările din jurul lor ca nişte spectatori. Nu vorbim aici de marile afaceri şi marile tunuri de atunci, ci de cetăţenii obişnuiţi, care şi-au dat repede seama că în capitalism se pot scoate bani din nimic. E adevărat că cei mai mulţi dintre ei aveau antecedente şi ceva relaţii şi se ocupau cu mici învîrteli şi pe vremea cealaltă.

Mulţi ospătari şi şefi de sală au devenit peste noapte proprietarii unor birturi, responsabilii cu aprovizionarea de prin întreprinderi, care ştiau de unde se pot procura carne, ouă şi alte bunuri pe care le vindeau „pe sub mînă“ la suprapreţ, au făcut în continuare comerţ, de data aceasta în mod legal, înfiinţîndu-şi mici firme. Însă unul dintre cele mai interesante fenomene (care nici astăzi nu a dispărut cu desăvîşire) a fost cel al „afacerilor“ stradale, pe principiul cumperi ieftin şi vinzi mai scump. Şi pentru că nu exista nici o lege care să reglementeze acest fenomen, tarabagii au început să apară şi să se înmulţească peste tot unde era cît de cît un vad comercial. De obicei, erau afaceri „de familie“ şi nu presupuneau cine ştie ce strategie sau cercetare a pieţei, iar banii se făceau „cu cîrca“: mergeai zilnic, uneori chiar şi pe jos, pînă „la angro“ (în Bucureşti tocmai se deschisese complexul Europa, această Mecca a comercianţilor din anii ’90), făceai „aprovizionarea“ cu marfă, eventual o aduceai pe strada ta şi o vindeai la taraba din faţa propriei tale locuinţe. Cunosc un caz, dintr-un oraş din nordul Moldovei, în care doi fraţi au început cu o navetă de bere rece, pe trotuar, printre blocuri, iar acum sînt printre cei mai bogaţi oameni de afaceri din oraş; însă aceasta e o poveste „de succes“. Cei mai mulţi dintre tarabagii acelor ani s-au ocupat cu comerţul o scurtă perioadă de timp, cît le-a mers, au strîns nişte bani pentru zile negre, apoi au revenit la vechile ocupaţii. Afacerea unora a evoluat de la tarabă la butic non-stop, apoi la minimarket, însă cu timpul acestea au fost „înghiţite“ de marile lanţuri de supermarket-uri şi au fost sortite să dispară.

În blocul nostru de pe Calea Moşilor exista o astfel de familie de „afacerişti“, alcătuită din doi soţi, amîndoi în jur de 40 de ani, şi doi copii adolescenţi. Taraba lor – o măsuţă pliantă şi un scăunel de pescar – era postată chiar la intrarea în scara de bloc şi era „deschisă“ între orele 8 şi 21. Vindeau gumă de mestecat – inclusiv din acelea cu surprize, bomboane „la bucată“, pufuleţi, acadele, ciocolată, biscuiţi turceşti, sticksuri şi grisine, mentosane, Bonibon – nişte bombonele care imitau celebrele M&M, diferite sucuri la cutie de carton, cu pai. Concurenţa, adică cea mai apropiată tarabă, se afla pe trotuarul de vizavi. La colţ, chiar în intersecţie, se postase un individ cu un van, care vindea cu mare succes sucuri Tec – el deţinea monopolul pe sucuri în întreg cartierul. Şi mai era magazinul arabului, cu cafea şi cu de toate, însă acolo era o coadă mai ceva ca la Alimentara, cînd se băga unt.

Aşadar, în familia din blocul nostru sarcinile erau cu stricteţe împărţite. Tatăl era şofer şi conducea zilnic Dacia 1300 a familiei undeva în afara oraşului, la depozitul cu marfă. Mama, probabil, era „creierul“ afacerii, căci ea decidea ce şi cîtă marfă să aducă la tarabă, ea avea iniţiativa de a testa piaţa cu produse noi (la un moment dat apăruseră timid pe tarabă şi cîteva perechi de şosete). Şi pentru că era plină de aur (turcesc), vecinii o bănuiau că are propria sa „afacere“ şi că „face Turcia“. Băiatul, un vlăjgan de aproape doi metri, era responsabil cu căratul mărfii şi îl puteai vedea aproape în fiecare zi cu cîte un sac de pufuleţi în spate. Deşi voluminos, sacul nu era greu, dar puştiul se cocîrja dinadins cînd îl aducea de la maşină la scara de bloc, ca să demonstreze cît de mult munceşte. Iar fata, blondă, finuţă, cu ochii verzi, stătea pe scăunelul de pescar şi vindea la tarabă pentru că era frumuşică şi dădea bine la clienţi. De multe ori, noi, ceilalţi copii din bloc, stăteam cu ea ca să-i ţinem de urît şi probabil cu speranţa ascunsă că vom mai căpăta pe gratis cîte o caramea din acelea „la bucată“, aşa că mereu se forma un mic cîrd gălăgios care invada trotuarul din faţa scării noastre. Îmi amintesc cît de plină de importanţă mă simţeam atunci cînd vecina cea blondă urca pînă sus, la apartament, şi mă lăsa pentru zece minute să stau la tarabă. Îi ocupam scăunelul de pescar şi, printre toate acele fleacuri care erau de vînzare, Calea Moşilor îmi părea altfel, mai colorată.

Afacerea le-a mers un an sau doi, apoi taraba a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. Pentru că ne-am mutat din bloc, nu ştiu ce s-a întîmplat mai departe cu familia respectivă şi dacă aventura lor comercială i-a ajutat într-adevăr la ceva. Am aflat doar că fata cea blondă s-a măritat cu un arab, însă asta e deja o altă poveste.