Am cunoscut-o pe Starglancer încă din prima mea zi în Atlantica Online. Mai exact încă din primele secunde, pentru că o zi în Atlantica înseamnă o lună în viaţa reală. Ai parte de multe apusuri şi răsărituri de soare, dacă mergi pe jos, de pildă, de la Bucureşti pînă la Shanghai.
Peste cîţiva ani, am aflat că, de fapt, la Valea Drăganului „am murit cu toţii de foame“. Că mîncarea de la cantina vilei unde fuseserăm cazaţi a fost proastă şi insuficientă şi că în fiecare după-amiază, în aşteptarea cinei, mă băteam cu taică-miu pentru o chiflă tare, dosită de mama în poşetă, la micul dejun. Ciudat, asta nu-mi amintesc deloc!
De cîţiva ani, merg săptămînal în piaţa Obor, din obişnuinţă şi din motive practice – e aproape, îmi este la îndemînă. În fiecare sîmbătă dimineaţă, odată cu mine, jumătate din locuitorii de pe Calea Moşilor, şoseaua Ştefan cel Mare şi din cartierul Colentina se revarsă spre Obor cu paporniţe şi cărucioare.
Sunetele şi zgomotele care ne înconjoară, muzica pe care alegem s-o ascultăm sau cea care ajunge întîmplător la noi alcătuiesc „textura“ sonoră a vieţii de zi cu zi. Ele transmit mesaje pe care fiecare dintre noi le poate percepe diferit. Totuşi, cu toţii sîntem de acord, de pildă, că o bormaşină la etajul de deasupra ne deranjează, ne tulbură liniştea.
Se pare că în ultimii ani este la modă să salvăm ceva, orice. La o căutare superficială pe Google am descoperit nu mai puţin de 50 de „obiective“ care au nevoie să fie salvate urgent: de la clădiri, străzi şi parcuri pînă la cartiere şi localităţi, ca să nu mai amintesc de cîinii vagabonzi, animalele de la ZOO sau de tradiţionalele „rîul, ramul“.
La începutul lui 2011, făceam un exerciţiu de imaginaţie şi propuneam scenarii despre cum va arăta România peste 50 de ani, în 2061. De data aceasta, am ales să rămînem în prezent şi să schimbăm cîteva impresii legate de „anul vechi“, cel care tocmai a trecut.
Ne-am dat întîlnire în parcarea de la Casa Scînteii. La telefon, a ţinut să precizeze, cu o voce umilă şi uşor cîntată că vine special „din provincie“ ca să vadă maşina şi că el tratează doar cu „oameni serioşi“. El însuşi, cînd a apărut, avea aerul că se pregăteşte să încheie o afacere importantă: pantofi negri, lăcuiţi, cu botul ascuţit, pantaloni din stofă maro.
Pe doamna de vîrsta a treia, îmbrăcată într-un parpalac maro, cu o bască tricotată pe cap şi cu o sacoşă de piaţă în mînă, am văzut-o în fiecare zi de festival. Intra şi ieşea de la proiecţii de parcă ar fi fost la ea acasă. La un moment dat, s-a adresat unei fete de la Centrul de informare: „Aş vrea să văd filmul ăsta unguresc de la ora două.
Michael Yorke este regizor de film documentar şi profesor de antropologie vizuală, predă cursuri despre realizarea aplicată a filmelor etnografice în cadrul Departamentului de Antropologie Vizuală al University College London şi cursuri de antropologie vizuală la institute precum LSE, SOAS, Oxford University şi Manchester University Granada Centre.
Înainte, cultura era şi ea „la normă“ şi cu toţii trebuia să ne implicăm în diferite activităţi culturale, fie că eram muncitori sau intelectuali, copii sau adulţi. Pentru noi, copiii, existau Casele pionierilor şi ale şoimilor patriei unde, cu cît participai la mai multe „acţiuni“ şi cursuri, cu atît erai mai bine văzut.
Cînd am descoperit cum se numesc locuitorii din Alba Iulia, am tresărit uşor suprinsă, deşi numele derivă în mod firesc din cel al oraşului lor. Albaiulieni. O denumire care parcă are ceva nepămîntean, ca a unei populaţii de pe o planetă îndepărtată. Sau mai degrabă ceva de poveste.
„Sperăm ca la anul pe vremea asta totul să fie gata!“, îmi spune Dan Popescu, directorul executiv de la Consiliul Judeţean şi ghidul meu la cel de-al doilea tur al Cetăţii. El este unul dintre oamenii care iau de pe raftul vitrinei obiectul numit Cetate şi ştiu să-l „folosească“, îi dau un rost, un sens.
Cerul căpăta brusc o culoare aparte, la fel era şi senzaţia „de vacanţă“ de la mijlocul lui iunie. Ciudat este cum îţi aminteşti din copilărie anumite mirosuri, nuanţe, sunete, chiar şi stări care se combină între ele într-un mod atît de duios şi în acelaşi timp de straniu, încît îţi provoacă pe loc Nostalgia. Îţi aminteşti capetele de secvenţe, însă conţinutul lor e vag, lipsit de consistenţă.
Orice vîrstă îşi are culorile ei. Începînd cu naşterea, ea poate fi roz sau bleu, potrivit trusoului pe care i-l cumperi viitorului bebeluş. N-am prea văzut o venire pe lume „drapată“ în galben sau în roşu. Astea-s culori pentru mai tîrziu. Şi deşi toată lumea respinge în anii tinereţii culorile aparent fără personalitate, mulţi sfîrşesc după o vreme prin a se complace în ele.
„Ce m-am îngrăşat, fatăă! Uită-te şi tu ce şunci am pus pe mine! Dacă nu slăbesc la loc, mă sinucid. Pe bune.“ Era mărturisirea supremă a disperării pe care am auzit-o sub diferite forme în toţi cei patru ani de liceu. Fete înalte, fete scunde, fete cu coşuri pe faţă, fete urîte sau frumoase, fete cu piepturile aproape plate şi cu trupurile încă în formare ...
Pricoliciul ajunse în mijlocul marelui oraş, mult mai repede decît se aştepta. Era ca şi cum oraşul l-ar fi înghiţit pur şi simplu şi s-ar fi trezit dintr-odată în burta plină de praf şi de murdărie a unui aspirator.
Anul acesta am primit o invitaţie din partea organizatorilor festivalului Astra Film de la Sibiu de a fi unul dintre selectorii documentarelor care vor intra în secţiunea competiţională Europa. M-am bucurat pentru că sînt filme realizate în ultimii doi ani, pe care nu ai unde să le vezi în altă parte, cel puţin nu în România.
Pe forumuri, am descoperit o comunitate nostalgică după cărţile uitate ale copilăriei generaţiei mele, multe dintre ele neavînd parte de o reeditare. Nu este vorba despre Cărţile Mari, cele care dacă sînt citite pe la 13-14 ani pot marca viaţa, nici măcar despre acele ever green ale mai multor generaţii de copii cum ar fi Cuore sau Singur de lume.
Psihologia puberului şi a adolescentului nu s-a schimbat odată cu tehnologia. Îi văd pe stradă, chiar dacă acum se îmbracă altfel, au căşti în urechi, îşi butonează telefoanele şi vorbesc la ele într-o romgleză cool – adolescenţi care bravează, însă de fapt nu ştiu unde să se mai ascundă de propriile umbre, iar cea mai mare problemă a lor este faptul că au părinţi care s-ar putea să-i găsească şi să-i tragă din gaura de şarpe înapoi.
Iniţial, tema acestui dosar îi privea pe tinerii care provin din oraşe cu mai puţin de 50.000 de locuitori. Oraşe mici precum Moreni, Zlatna, Adjud, Tecuci, foste tîrguri care au devenit peste noapte centre urbane, în anii comunismului, prin industrializare forţată şi migraţia oamenilor de la ţară spre fabrici şi uzine.
Prin anii ’80, noi, copiii „de Bucureşti“ ce ne petreceam o mare parte din vacanţe desenînd cu creta şotroane şi „Frunz“ pe asfaltul din spatele blocurilor, îi invidiam pe copiii care aveau bunici la ţară. În primele zile ale anului şcolar le ascultam fascinaţi poveştile despre animale ce ni se păreau la fel de fabuloase ca cele din fantasy-urile de astăzi.
Acum, că au trecut serbările şi festivităţile de iarnă, organizate de cîteva grupări separatiste şi retrograde, iată-te şi în anul 2061. Majoritatea românilor va sărbători însă Anul Nou prin februarie, atunci cînd pagodele de pe Bulevardul Magheru se vor umple de beculeţe colorate, iar Primăria va împărţi pe gratis bucureştenilor pacheţele de primăvară şi porc Gong Bao.
Există oraşe pentru care apropierea apei e vitală. Şi nu pentru că, în prezent, ar mai depinde neapărat de Apă, cum este şi cazul Brăilei, unde portul în care se mai pot vedea rămăşiţe ale depozitelor construite după planurile lui Saligny, la sfîrşit de secol XIX, pare în părăsire, iar vechea pescărie din faţa lui, ce fusese mutată „pe o latură“, pe la 1830, din cauza mirosului, a dispărut de mult, şantierul naval a fost salvat printr-un noroc de sud-coreeni, iar pe Dunăre arareori mai trece cît
Iniţial, tema acestui dosar trebuia să fie despre ce mai reprezintă prietenia în societatea de astăzi şi să redefinească valori, în condiţiile unui exces de comunicare provocat de noile tehnologii. Mai există prietenie în adevăratul sens al cuvîntului sau relaţiile interumane s-au transformat treptat într-un troc, în funcţie de interesele comune sau pur şi simplu de conjuncturi? Se mai cunoaşte prietenul la nevoie, mai este el o prezenţă fizică în viaţa noastră?
În caietul de limba română, Punctul nu avea parte de o viaţă prea uşoară. Trudea din zi şi pînă în noapte pentru a prescurta cuvinte, dar mai ales pentru a pune capăt propoziţiilor, şi nimeni nu-l aprecia cum se cuvine, dimpotrivă, era mai mereu ţinta batjocurii unor semne ortografice mai impozante, din cauza mărimii (sau mai exact a micimii).
N-am discutat cu Răzvan Georgescu în calitate de documentarist care lucrează şi este cunoscut mai degrabă în afara graniţelor ţării – filmul său, Testimonial, a fost premiat la Prix Europa 2008, unde a cîştigat trofeul pentru cel mai bun documentar TV –, ci în calitate de membru al comisiei de selecţie la secţiunea de film documentar a concursului organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei în acest an, încercînd să pătrundem în interiorul unui sistem care a fost blamat şi contestat de-a l
A scrie despre moartea unui cîine o să vi se pară, desigur, superficial. Pe lîngă marile probleme ale umanităţii nici nu contează. Însă dispariţia acelui cîine care se întîmpla să-ţi aparţină (cu toţii avem nevoie de apartenenţe, în diferite moduri) şi al cărui nume îl pronunţai de cel puţin 3 ori pe zi şi îţi era le fel de familiar ca cel al străzii unde locuieşti, al parolei de la e-mail, al omului pe care îl iubeşti, îţi poate reaminti cît de fragilă este mica lume pe care încerci să
În urmă cu cîteva luni, într-o seară, puţin după ora 10, s-a oprit lumina. Iniţial am crezut că era vorba despre o întrerupere scurtă, aşteptînd din clipă în clipă ca becurile, dar mai ales televizorul cu filmul său de pe HBO, care ajunsese la momentul dezvălurilor spectaculoase şi a demascării criminalului, să se reaprindă. Însă nu s-a întîmplat aşa. Am rămas în întuneric mai bine de două ore. Şi pentru că în astfel de momente nu ai ce face, te gîndeşti, dar mai ales îţi aminteşti
În articolul meu „Mamaia – o experienţă socialistă” pomeneam în treacăt de o terasă unde, într-o fîntînă arteziană kitsch, unica broască ţestoasă „din dotare” era chinuită de cîţiva copii. Nu-mi imaginam, însă, că broasca ţestoasă de la terasa „Cleopatra” va declanşa un mic scandal local.
Aveam mai puţin de cinci ani cînd în scara blocului socialist cu opt etaje în care tocmai ne mutaserăm am văzut un tînăr negru. Sprijinea balustrada de lîngă cutiile de scrisori, probabil aştepta pe cineva. L-am privit înmărmurită, era o apariţie desprinsă parcă dintr-un film cu sclavii de pe plantaţiile de bumbac din Sud, înainte de Războiul de Secesiune.
Ajungînd în sfîrşit la Mamaia, în vara lui 2010, am descoperit aici (în partea sudică a staţiunii) un amestec perfect de socialism şi de kitsch occidental , care unui străin, de pildă, ar putea să-i pară de-a dreptul grotesc, însă pentru mulţi dintre noi este o experienţă halucinantă. Dacă treci de şocul iniţial, ai parte de sentimente contradictorii, te năpădesc amintiri stranii care pleacă de la detalii, de la mirosuri, cum ar fi cel de mucegai, de cearceafuri jilave şi de ciorbă la caza
În urmă cu 10 ani, într-un obscur Internet café de cartier, un prieten care pe vremea aceea înţelegea mai bine decît mine la ce foloseşte Internetul mă ajuta să-mi fac o căsuţă de e-mail. Adresa de atunci a rămas pînă în ziua de astăzi principala mea adresă de e-mail (în total am cinci, toate cu aceeaşi parolă. Lol, ca să zic aşa...).
A fost odată o planetă pitică care s-a rătăcit din întâmplare în sistemul nostru solar. Cum adică s-a rătăcit? – mă veţi întreba. În general, planetele nu sunt niste personaje cu capul în nori şi nu fac altceva decât să se învârtă cu seriozitate în jurul unei stele, ca muştele în jurul unui bec, fără să ameţească, însă.
Cei care susţin că între Ardeal şi Banat nu-i o mare diferenţă şi că, în esenţă, este vorba despre acelaşi spirit, dar şi despre oameni la fel, se înşală.
S-ar putea spune că deviza EURODOC este „Join the network!“. Cu alte cuvinte, dacă vrei să exişti pe piaţa internaţională de film documentar trebuie să faci parte din reţeaua ai cărei membrii sînt peste 500 de profesionişti din 42 de ţări.
Numele străzilor pe care le descopăr întîmplător prin Bucureşti nu contenesc să mă intrige. Oare cît de inspirat poţi fi dacă locuieşti pe strada Poemului sau pe strada Muzelor? Dacă stai pe strada Leagănului oare te simţi adormit tot timpul? Şi cît de dinamic eşti pe strada Acţiunii? Cît de motivat, pe strada Abnegaţiei? Suficient de tare ca să te muţi pe strada Întrecerii? Iar la pensie ai putea să te retragi pe strada Invalid Suligă Ion?
În urmă cu cîţiva ani, în cadrul Campaniei „Nu da Şpagă!“ – singura de acest gen care s-a desfăşurat în România –, ne-am gîndit să alcătuim şi un Manual de şpagă care să conţină nu doar practicile asociate corupţiei mici, cele cu care ne-am obişnuit în viaţa de zi cu zi, ci şi „tarifele“ de la vremea respectivă. Era mai mult decît o „jucărie“, o abordare ironică a „fenomenului“, căci putea să le ofere şi un instructaj celor novice într-ale şpăgii.
Ca în orice cartier însă, există şi aici o comunitate care nu se raportează la ceea ce se întîmplă în Marele Oraş, ci la oamenii şi evenimentele din imediata ei apropiere – desfiinţarea unui butic non-stop, un nou magazin cu pantofi de firmă în care nu va intra niciodată nimeni, cursul valutar de la Exchage-ul vecinului nostru iranian căruia nu-i mai merge tocmai bine, căci are de gînd să-şi vîndă Jeep-ul.
Conform ultimelor studii, încrederea românilor în televiziune o depăşeşte cu mult pe cea în instituţiile statului şi în politicieni. Totuşi, majoritatea telespectatorilor de la noi nu fac încă diferenţa între televiziunea publică şi posturile private.
Le-am adresat unor regizori de film documentar şi producători independenţi două întrebări legate de importanţa televiziunilor publice, în primul rînd pentru profesioniştii din branşă.
Cu ocazia închiderii, în luna februarie, a ultimei fabrici care încă mai producea țigări "Carpați", cea de la Sfîntu gheorghe, i-am invitat pe citiorii noștri, prin intermediul unui "Cu ochii-n 3,14", publicat în urmă cu cîteva săptămîni, să ne povestească amintiri, stări și senzații legate de "experiența" românească numită "Carpați".
S-a mai spus: cei care în anii ’90 îi instigau pe oameni să strige „nu ne vindem ţara“ au dezmembrat-o bucăţică cu bucăţică. Drama industriei româneşti de tutun repetă istoriile unor produse/mărci emblematice ale României, cum ar fi „Aro“, „Cico“, „IOR“ sau „Gerovital“ (cel din urmă „reîntinerit“ de curînd, în urma unui îndelung proces între fabricanţii din Cluj şi Bucureşti care pare să se fi tranşat pentru clujeni ca prin... „Farmec“).
Regele-Furnică nu avea altceva de făcut decît să huzurească în iatacul său princiar, să fie servit de nişte graţioase furnicuţe cu cele mai gustoase firimituri de pîine şi să dea ordine şi indicaţii. Adevărul este că se plictisea cumplit şi visa în sinea lui la un scop măreţ. “Mi-aş dori să las ceva în urma mea care să dăinuie şi să uimească generaţii întregi de furnici! O minune a civilizaţiei furniceşti!”. Însă n-a ştiut prea bine ce, pînă în ziua în care la curtea sa a poposit o furnică călăt
Dintr-o ştire recentă, „nebăgată în seamă“, aflăm că ultima fabrică de ţigări, cea de la Sfântu Gheorghe, care încă mai producea mărcile Carpaţi, Snagov şi Mărăşeşti s-a închis la şase ani după privatizare. Pe 17 februarie, angajaţii de la Fisc au pus sigiliu pe fabrică deşi, în interior, vreo 60 de tone de ţigări încă mai aşteptau ambalate să plece spre chioşcuri, iar oamenii din Sfântu Gheorghe au deplîns dispariţia unui simbol al oraşului lor.
Oana Giurgiu a urmat facultăţile de Jurnalistică şi de Drept şi încă din timpul studenţiei a lucrat ca reporter la Tele 7 abc. A fost producător de emisiuni la Atomic TV, Prima TV şi Antena 1, de videoclipuri muzicale şi de evenimente – de la concerte pînă la concursuri de ski extrem. A realizat mai multe documentare şi face parte din echipa care organizează anual Festivalul de Film Transilvania de la Cluj şi Premiile Gopo. Ca producător de film a lucrat la mai multe filme printre care Legături
Job, deadline, branding, schedule, brainstorming, memo, team building, rebranding, meeting, management, board, office... sînt doar o mică parte din englezismele care definesc vocabularul „de bază“ al angajaţilor marilor companii. Este vorba despre un tip de limbaj care s-a format în doar cîţiva ani, căci pînă prin anul 2000, în România, aceste companii nu trasaseră încă un stil de viaţă şi reprezentau doar visul occidental al oricărui absolvent de facultate.
Legea privind fumatul în locurile publice a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009, în condiţiile în care fostul ministru al Sănătăţii Eugen Nicolăescu, iniţiatorul legii, estimase în urmă cu doi ani că în România erau peste cinci milioane de fumători. Între timp, preţul ţigărilor a depăşit pragul psihologic – zic unii, de 10 lei, însă n-am auzit pe nimeni să se fi lăsat de fumat din această cauză.
