Mărcile româneşti şi micile plăceri ale vieţii

Dintr-o ştire recentă, „nebăgată în seamă“, aflăm că ultima fabrică de ţigări, cea de la Sfântu Gheorghe, care încă mai producea mărcile Carpaţi, Snagov şi Mărăşeşti s-a închis la şase ani după privatizare. Pe 17 februarie, angajaţii de la Fisc au pus sigiliu pe fabrică deşi, în interior, vreo 60 de tone de ţigări încă mai aşteptau ambalate să plece spre chioşcuri, iar oamenii din Sfântu Gheorghe au deplîns dispariţia unui simbol al oraşului lor.

Pentru majoritatea fumătorilor înveteraţi de la noi, ţigările Carpaţi au însemnat mai mult decît nostalgia nenumăratelor „clipe de răgaz“ (ca să folosim o formulare din domeniul advertising-ului, deşi reprezintă un alt brand). Într-o epocă în care „marile plăceri“ erau greu de imaginat sau interzise, micile plăceri ale vieţii trecuseră pe primul plan, marcînd momentele pe care mai tîrziu le consideram importante, doar pentru că ne puteau crea impresia că, de fapt, „ne era bine şi atunci cînd ne era rău“: o ţigară îndulcea gustul Nechezolului de dimineaţa, de „la birou“, o sticlă de spumant Zarea era nelipsită la zilele onomastice, un Pepsi savurat pe o terasă „de pe Litoral“ te făcea să te simţi cu adevărat în vacanţă.

...de Sfântu Gheorghe, de Timişoara, de Tîrgu Jiu

Fumătorii de Carpaţi ştiu de ce. Cele de Sfântu Gheorghe erau cele mai bune, cele mai căutate. Aveau „tărie şi savoare“. Ardeau la fel de bine la o ţigară străină, iar şansele de a se stinge singure în scrumieră erau mici. Pe locul doi în top, parcă, erau cele de Timişoara care, din nou, se găseau mai greu, trebuia să treci de mai multe ori pe la Tutungerie ca să întrebi cînd aduc. Urmau ţigările Carpaţi de categorie inferioară: cele de Bucureşti (acceptabile, spun unii), de Iaşi (prea slabe şi înnecăcioase, zic alţii) şi, în sfîrşit, cele de Tg. Jiu (infecte – sînt cu toţii de acord, mai ales din cauza tutunului amestecat cu beţe şi cu alte „reziduuri“ vegetale). Aşadar, fumătorii de Carpaţi cînd îşi ofereau unul altuia cîte o ţigară, scoţînd din buzunare pachetele mototolite (pedanţii nu le ţineau în pachet, le aranjau în cîte o tabacheră) şi, scuturîndu-şi hainele de resturile de tutun, prima întrebare, pe un ton conspirativ, ca între cunoscători, era „De care ai?“.

N-am prins vremurile de glorie ale ţigărilor Carpaţi, şuetele învăluite într-un fum gros, cu damf „de mahoarcă“, ultimele ţigări scuturate, descoperite, într-un moment salvator, în buzunarul hainei în care nu te gîndisei să cauţi, orele de „practică“ petrecute în lanurile de porumb unde se poştea cîte o ţigară şi un singur fum „te lovea“ în piept, te ameţea, în acele alte timpuri în care nu se ştia nimic despre „iarbă“ şi imaginea „masculină“ a muncitorului, pe şantierele patriei, cu ţigara în colţul buzelor – (inginerul fuma Snagov sau BT, iar tovarăşul director, Kent).

Am prins, în schimb, vremurile în care ţigările Carpaţi încă mai erau trendy, în anumite conjuncturi şi situaţii, deşi lumea bună fuma deja Rothmans sau măcar Viceroy. Plecările la munte în grup nu aveau nici un farmec fără cartuşul de Carpaţi care era scos din rucsac cu mîndrie, atunci cînd ajungeai la cabană, împreună cu sticlele de „băutură spirtoasă cu aromă de rom“. De regulă, ţigările ajungeau fix pînă în ultima zi, atunci cînd erau „poştite“ şi orice „carpată“ devenea extrem de preţioasă. La cabana Cuca, în creierii munţilor, fără electricitate, fără bar sau restaurant, Groapă ascunsese vreo şase „cărpăcioare“ pentru momente grele. Cînd toată lumea rămăsese fără ţigări şi se reutilizau chiştoacele din scumiera de la intrarea în cabană, Groapă era singurul care fuma ca omu’, pe ascuns, undeva în spatele budei. Pînă la urmă, a fost surprins asupra faptului, apoi după ce s-a săturat să răspundă invariabil la „Dă, mă, şi mie o ţigare!“, cu „E ultima, să mor io!“, a scos la iveală pachetele de Carpaţi de sub o streaşină (de ce le pusese tocmai acolo, numai el ştie! Probabil bănuia că, la o asemenea criză de tutun, noaptea „se cam fură“ sau se caută prin rucsaci). Din păcate, ninsese, apa se scursese pe streaşină şi „cărpăcioarele“ erau fleaşcă (Nu încercaţi să fumaţi tutun ud, nu ţine!). Aşa că le-am pus la uscat pe sobă, sub pază, ca să ne asigurăm că nu mai dispar pînă cînd nu se usucă. În seara aia a fost o adevărată orgie cu „Carpaţi“, în timp ce unii, mai întreprinzători, preparau băuturi alcoolice din pastă de dinţi.

Carpata se fuma la foc, aprinsă „bărbăteşte“ direct de la jar. Atunci pînă şi domnişoarele simandicoase, genul „prima dată pe munte“ se prosteau pe lîngă băieţi, adevăraţii „munţari“: „Dă-mi şi mie un fum!“. Dacă ţigara era deja umezită, mesajul devenea clar şi se trecea la alte fapte. Te întorceai acasă şi-ţi miroseai cîteva luni rucsacul gol, pînă la următoarea plecare. Ce simţeai era mirosul de fum, de slănină friptă, de cetină de brad arsă şi tutun de Carpaţi. 

Pepsi – o marcă autohtonă?

Brandul Pepsi este prezent pe piaţa din România încă din 1966, însă Pepsi-ul de atunci pare să nu mai aibă nici o legătură cu „gustul spiritului tînăr“ de acum şi nici cu faimosul slogan „Dare for more!“. Pentru copiii din regimul comunist, Pepsi-ul era băutura supremă şi treptat a încetat să se mai suprapună la un mod direct peste imaginea civilizaţiei occidentale. Acolo oamenii beau Coca-Cola, o băutură pentru mulţi science-fiction, posibilă, dar inexistentă, în viaţa de zi cu zi. Cu Pepsi, în schimb, se sărbătoreau evenimentele importante, cum ar fi o ieşire la restaurant. Rar, preţios, de multe ori nici nu mai putea fi catalogat drept suc (cum erau Brifcor sau Lămîiţa) era pur şi simplu Pepsi. Sticla arăta cu totul altfel decît, să zicem, cea de Quick Cola (sucul cu miros de naftalină), era mai înaltă, mai elegantă, o puteai recunoaşte oriunde, deşi nu avea nimic spectaculos cum era cutia de Coke pe care o vedeai prin revistele străine, ba chiar semăna un pic cu cea de Cico, avea ceva „românesc“. Şi de aceea, poate, în mentalul colectiv, marca Pepsi a fost asimilată drept marcă autohtonă, băutură în sine avea doar ceva vag occidental (era exact cît trebuie de accidulată, nu existau „meduze“ pe fundul sticlei ca, uneori, la Brifcor etc.), aşa că puteai, mai degrabă, să o consideri o băutură românească de bună calitate.

Cum am suportat noi, pionierii fruntaşi, două zile chinuitoare de filmări „la fîntînile“ din noul Centru Civic, dansuri cu panglici şi agitat de pancarte? „Au zis că ne dau Pepsi la sfîrşit!“ – am aflat încă din primele ore de „mişcări de trupe“. În prima zi n-a fost decît Cico şi ceva ciocolată chinezească, însă la finalul celei de-a doua zile, am format o coadă doar ca să privim cum soseşte o camionetă şi cum se descarcă navetele de Pepsi, pentru cei 500 de copii, „cîte una la fiecare ca să ajungă la toată lumea!“. În schimb, în tabără, la Forumul Pionieresc de la Crevedia, Pepsi era la discreţie. Ne simţeam privilegiaţi, aşa cum stăteam noi seara, pe treptele căminelor de nefamilişti în care fuseserăm cazaţi, cu sticlele în mîini, sorbind din sticle şi inhalînd aerul cu un miros de crematoriu, de fulgi şi pene pîrlite ce venea dinspre fermele din apropiere unde se „fabricau“ puii de Crevedia. Astfel de momente nu pot fi uitate, mai ales dacă sînt asociate cu micile plăceri ale vieţii, cu o stare de bine.

Lansarea brand-ului Pepsi în România, în anii ’90, drept o marcă occidentală cu un renume şi o istorie în spate (de la „Băutura lui Brad“, la „Gladiatorul Pepsi“) n-a mai impresionat pe nimeni. Băutura la pet parcă nu mai avea acelaşi gust, iar pentru mulţi marca a rămas acel Pepsi „românesc“ la fel de greu de obţinut ca un trofeu. 

„Şampanie“ de Anul Nou

„Un An Nou fericit şi La mulţi ani!, vă urează familia Ionescu.“ Acesta era conţinutul-standard al felicitărilor-standard pe care le primeai cu cîteva zile înainte de Revelion şi care înfăţişau două pahare cu un lichid spumos şi auriu, uneori o sticlă de „şampanie“ şi un fundal cu crengi de brad împodobite cu globuri şi beteală. „Şampania“ nu era alta decît Zarea, cel mai faimos vin spumant care exista pe piaţă în anii comunismului. De fapt, compania a fost fondată în anul 1912 de către un german, Wilhelm Mott, care lucrase la fabrica de şampanie Rhein înainte de a înfiinţa o mică fabrică proprie, pe Calea Griviţei. În 1948, fabrica a fost naţionalizată sub acelaşi nume şi a început să producă, în afară de vin spumant, şi brandy sau vermut. În 2004, fabrica se privatizează şi e preluată de compania Schloss Wachenheim.

Pentru românii altor timpuri nu conta atît efectul euforizant al băuturii (pentru acest tip de efect existau ţuica Ochii lui Dobrin, mastica, secărica, iar în casele respectabile romul cubanez, uneori chiar şi cîte o sticlă de whisky, dosită pentru „ocazii“) cît cel „al dopului care sare“. Vinul spumant se asocia, de regulă, cu o masă festivă şi cu o sărbătoare „oficială“, cum ar fi în primul rînd Revelionul, apoi aniversările şi zilele onomastice, serbate într-un cadru formal, de pildă, la serviciu şi, în sfîrşit, nunţile şi botezurile, în vreme ce sărbătorile religioase se ţineau în mod tradiţional, cu damigeana de vin „de ţară“ şi cu ţuici dubioase, preparate în casă, de diferite neamuri. Prilejurile de a sărbători la un mod sincer şi „ocaziile“ erau atît de rare în acele vremuri încît „dopul care sare“ ar fi trebuit să reprezinte un moment firesc de bucurie, însă acesta nu putea fi altfel decît unul artificial, într-o existenţă marcată, de fapt, de lipsuri şi de tristeţe. Un astfel de moment putea fi privit, uneori şi la televizor, în cele două ore de program, atunci cînd preşedintele ţării îşi ciocnea paharul cu şampanie cu cele dintr-un lung şir de membrii marcanţi ai Comitetului Central.

Aşa că relaţia românilor cu Zarea era de fapt una oficială, politicoasă, dar distantă. Mulţi considerau „şampania“ un moft care nu era neapărat necesar (decît dacă la serbare participa şi tovarăşul director). Ceea ce mă surpinde este că nici astăzi mulţi nu fac nici o diferenţă între adevărata şampanie şi vinul spumant de pe vremuri, iar obiceiul de a bea un pahar din prima sau din a doua, într-o zi obişnuită şi fără nici o ocazie nu este agreat aproape de nimeni.

Din nou, Eugenia

În topul celor mai longevive 20 de mărci româneşti, biscuiţii „Eugenia“ se află pe un meritoriu loc 18, avînd în vedere faptul că pe primele locuri sînt bănci sau instituţii de tipul Poşta Română sau TVR. Data de apariţie pe piaţă a Eugeniei nu este cunoscută cu exactitate. Se pare că la „Dobrogea“ se fabrica încă din timpul războiului, însă adevărata popularitate a cunoscut-o abia pe la începutul anilor ’60. În acea perioadă, circula chiar şi un banc: „Care este cea mai ieftină femeie?“, „Eugenia!“. Se pare că succesul ei s-a datorat şi modului de ambalare: doi biscuiţi de tipul sandviş, ambalaţi într-o hîrtie (de regulă unsuroasă din cauza cremei), la un preţ care a rezistat zeci de ani, 65 de bani.


În anii comunismului, Eugenia era asociată cu o gustare ieftină şi nepretenţioasă, de preferat covrigilor în care uneori riscai să-ţi rupi dinţii sau pufuleţilor, deseori prea expandaţi şi fără sare. Consumatorii pasionaţi de Eugenii căpătau uneori porecla de Eugen, iar fetele care se întîmpla să poarte acest nume erau ţinta unor glume şi ironii, prin asocierea cu faimoşii biscuiţi. Totuşi, Eugenia era dulcele săracului şi nu se putea compara cu fondantele şi pricomigdalele de la cofetărie sau cu biscuţii şi fursecurile făcute în casă. Interesant este, însă, faptul că a rezistat pînă în zilele noastre, iar unul dintre motive ar putea fi cultivarea unei nostalgii a acelei perioade. Eugenia nu mai este de mult o mică plăcere a vieţii, dar ne aminteşte de vremurile în care, în lipsă de altceva, putea să fie. Privită sub această lumină, e o marcă ce chiar merita să fie salvată, mai ales că din nume propriu s-a transformat, cu timpul, în substantiv comun. Aşa cum facem xerox-uri şi purtăm adidaşi, putem mînca din cînd în cînd o Eugenie, nu doar pentru a ne aminti de trecut, ci şi pentru a încerca să-l recuperăm prin lucrurile simple şi mărunte.