Cum m-am împrietenit cu un avatar
- sau despre reinventarea prieteniei, între două lumi -
Am cunoscut-o pe Starglancer încă din prima mea zi în Atlantica Online. Mai exact încă din primele secunde, pentru că o zi în Atlantica înseamnă o lună în viaţa reală. Ai parte de multe apusuri şi răsărituri de soare, dacă mergi pe jos, de pildă, de la Bucureşti pînă la Shanghai. Abia mă născusem, eram singură şi debusolată în Pădurea spiritelor de lîngă Pusan, fără cal, fără armură, fără mercenari care să mă apere, cînd Starglancer m-a întrebat (pe chat-ul jocului) dacă vreau să fac parte din ghilda SilverStar al cărei lider era. Am zis repede „da“, bucuroasă că mă bagă cineva în seamă. Apoi, m-a întrebat dacă vreau să-mi fie mentor. Din nou, am acceptat. Din acel moment, dacă mă încurcam la vreo misiune, aveam mereu cui să-i cer un sfat. Ea era mereu acolo, în Atlantica, fie că intram în joc dimineaţa, fie noaptea tîrziu. Mă întrebam cînd mai are timp pentru viaţa reală sau dacă în spatele avatarului Starglancer există o persoană în carne şi oase. Nici acum n-aş băga mîna în foc că-i aşa.
Atlantica Online este unul dintre MMORPG-urile (adică massively multiplayer online role-playing game, un termen intrat deja în limbajul gamerilor de pretutindeni şi complicat de tradus corect) de succes produs de compania NDOORS. Jocul prezintă o istorie alternativă a lumii, iar acţiunea se petrece într-un univers fantezist (în care regăseşti spaţii, locuri şi personaje care există în realitate) ce îmbină elemente de science-fiction, fantasy, horror, ficţiune speculativă şi altele – un curent apărut prin anii ’80, care poartă denumirea de steampunk. Una peste alta, este un talmeş-balmeş de culturi, mituri, legende, folclor, modernism, pe alocuri cam kitsch. Te poţi întîlni atît cu Dedal, Nefertiti sau cu Şeherezada, cît şi cu Don Quijote, Chaplin sau pisica de Cheshire, te lupţi cu harpii, dragoni sau vampiri, poţi face schimb de cărţi cu Goncourt, Gaudí te învaţă să construieşti case, iar Marco Polo te ajută să-ţi faci pantofi. Una dintre misiuni se petrece în Castelul Bran şi trebuie să-l ucizi pe (cine altcineva?) Dracula. „Castelul Bran chiar există în realitate?“, mă întreabă mirată Starglancer, după ce îi spun că sînt (în viaţa reală, desigur) din Bucureşti. „Credeam că e doar o legendă…“ Apoi adaugă, şi simt o dezamăgire, deşi Starglancer e pentru mine doar un text pe un ecran: „Oraşul meu, Birmingham, nu există în Atlantica. Însă tunelul care leagă UK de continent e mai frumos ca-n realitate!“. Astfel se explică engleza ei curată, amabilă, extrem de British, pe care o pot înţelege, spre deosebire de limbajul de gameri al celorlalţi – lpd, pls! np, yw, party any1?, org info?, din care nu pricep nimic.
Dincolo de jocul propriu-zis, Atlantica înseamnă însă o comunitate care se bazează pe aceleaşi fundamente ca una din viaţa reală. Oamenii discută, se ajută reciproc, fac schimburi de informaţii şi de obiecte (arme, cărţi, poţiuni, chiar şi mîncare), de cele mai multe ori luptă împreună. Există ghilde, naţiuni, dueluri, războaie şi, desigur, prietenii (la fel ca pe Facebook, poţi deveni foarte uşor prieten cu oricine). Însă totul se rezumă la joc. Nimeni nu încearcă să agaţe pe nimeni (de altfel, mulţi îşi aleg avataruri de sex diferit faţă de cel real, aşa că se pot crea confuzii), nu eşti întrebat niciodată dacă eşti căsătorit, ce job ai sau dacă ai copii. De fapt, pe nimeni nu interesează cine eşti şi ce faci tu în viaţa reală. Atlantica e o altă lume şi toţi cei care joacă vor să rămînă aşa.
Acasă la Starglancer
Pe Starglancer am văzut-o pentru prima dată după aproape o lună (în viaţa reală), cînd ajunsesem deja la level 30. În tot acest timp, am comunicat pe chat şi, din cînd în cînd, mi-a trimis în dar mîncare coreeană sau fructe de mare (care te ajută să te revigorezi după bătălii). M-am bucurat, ca şi cum ar fi fost daruri reale. Apoi, m-a invitat la ea acasă. Îi spun în continuare ea, pentru că avatarul Starglancer este o ea şi am anumite indicii că ar exista şi o ea în faţa unui computer din Birmingham. De pildă, odată i-am zis că-i stă bine cu noul ei coif în formă de pălăriuţă din anii ’30 şi mi-a răspuns cu cochetărie: „Oh, thanks!“.
În Atlantica, orice jucător cu ceva experienţă şi cu bani (n-am înţeles niciodată cum se pot face bani mulţi şi nici nu m-a interesat asta – ca în viaţa reală, de altfel –, însă există jucători care se ocupă strict de afaceri şi devin, la un moment dat, foarte bogaţi) îşi poate cumpăra o casă la Roma, capitala altanţilor. Unii proprietari de case dau banchete la care toată lumea e invitată pentru a le creşte popularitatea şi a primi puncte în plus.
Aşadar, m-am teleportat la Starglancer acasă – o casă europeană tipică, cu grădină. Starglancer tocmai plivea grădina de buruieni (ocupaţie care îţi poate aduce zilnic cîteva mii de gold, asta cu condiţia să ai o casă şi grădina ta, căci nu ai voie să smulgi buruieni pe cîmp, între două misiuni). „Ai ajuns? Unde eşti?“, mă întreabă. Eram ascunsă în spatele gardului. „Aha, te văd! Bine ai venit!“. Starglancer e blondă, cu ochii albaştri, eu – Rodopia – sînt brunetă, cu ochi verzi. Amîndouă sîntem foarte frumoase şi foarte sexy, în armurile noastre decoltate. Toate avatarurile seamănă, de fapt, între ele (ai cîteva opţiuni la începutul jocului, cum ar fi alegerea culorii părului, a coafurii etc.), au trăsături androide şi influenţe manga. M-am învîrtit prin jurul casei, ne-am conversat un pic – politeţuri şi lucruri banale („Cît mi-aş dori să am un cal!“, zic eu. „Ar trebui să economiseşti bani pentru cal, e foarte util, distanţele or să ţi se pară mult mai scurte!“, zice ea), apoi am plecat pentru că lăsasem o misiune neterminată, într-un cuib de insecte mutante din jungla indiană. „Poţi să vii oricînd!“, mi-a mai spus Starglancer, la plecare, aplecată în continuare asupra buruienilor ei.
Ne-am văzut mult mai des în momentul în care ghilda noastră a cumpărat un oraş – München (aş fi vrut Bucureşti, dar n-a fost să fie!). Acolo o găseam pe Starglancer mai tot timpul, impunătoare pe noul ei „cal“ – un tigru siberian în armură, aruncînd priviri superioare intruşilor şi vizitatorilor. Şefii de ghildă îşi petrec foarte mult timp în joc, pentru că au de rezolvat diverse chestiuni administrative. Ei sînt online cam tot timpul; mă întreb cînd mai mănîncă şi mai dorm oamenii ăştia, ca să nu mai vorbim de şcoală, joburi sau ieşiri în oraş cu prietenii reali, în cazul în care ei mai există. Conversaţiile cu mentorul meu erau din ce în ce mai dese şi începeam să o întrezăresc, din frînturi de replici care îi scăpau, pe adevărata (sau adevăratul) Starglancer. Toate aceste fragmente de portret al unui om real care se potriveau treptat ca într-un puzzle mă fascinau, pentru că erau la întîlnirea dintre două lumi. La început, vorbeam, ca englezii, despre vreme. „La Bucureşti a nins foarte mult“. „La Birmingham nu ninge, dar cerul e mohorît şi e frig.“ „În România tot timpul parcă e sărbătoare şi toţi sînt în vacanţă“, i-am zis în săptămîna dintre Crăciun şi Anul Nou, cînd mă plictiseam şi jucam mai mult decît de obicei. „La noi magazinele sînt închise doar în ziua de Crăciun. Îmi place Birmingham, vara e foarte verde, poţi să respiri. Londra e sufocantă.“ Nu mă întreba absolut nimic personal, însă eu am îndrăznit la un moment dat să o întreb cîţi ani are. „O mie de ani!“, mi-a răspuns la un mod naiv. Mi-am dat seama însă că nu are şaişpe ani, aşa cum bănuiam iniţial, cînd mi-a zis de jobul ei: „Lucrez acasă două zile pe săptămînă, în rest merg la job. Acasă, lucrez pe laptop, iar Atlantica e instalat pe computerul din cealaltă cameră, un desktop. Nu sînt atît de inconştientă să am jocul pe acelaşi computer pe care trebuie să-mi fac treaba“. Joacă Atlantica de doi ani şi jumătate. „N-ai încercat şi alt joc?“ „Nu. Îmi place Atlantica, de ce aş căuta altceva? În plus, e gratis!“ E blocată de cîteva luni la level 120, nu reuşeşte să treacă de o misiune. „Săptămîna viitoare am de gînd să-mi iau un concediu ca să pot să mă concentrez doar asupra misiunii şi s-o termin!“ Asta m-a şocat. Mi-am dat seama brusc că, pentru Starglancer, Atlantica nu e doar un moft, o curiozitate şi o pierdere de vreme, ca pentru mine, e de fapt adevărata ei viaţă.
Uneori nu ne vorbeam deloc, stăteam doar una lîngă alta, ca două prietene, în centrul oraşului München, ea călare pe tigrul ei siberian, eu în continuare fără cal, la picioarele ei, făcînd crafting (adică făurindu-mi o armă sau un inel). Simţeam că ceva se lega între noi două. Cîteodată, mă surprindeam în viaţa reală gîndindu-mă la Starglancer cu duioşie, ca la cineva apropiat. Aşa cum m-am trezit odată gîndindu-mă la modul cel mai serios, după ce am reuşit printr-un noroc să vînd la piaţă un cufăr preţios cu cîteva milioane de gold – o mică avere –, că luna asta am cu ce să-mi plătesc întreţinerea.
Sfîrşitul unei frumoase prietenii
Cînd ajunsesem pe la level 80, aveam şase mercenari recrutaţi şi storceam mumii prin Cairo, Starglancer mi-a propus că fac parte din conducerea ghildei noastre. Voia să mă numească managerul pieţei din Munchen. „E un job uşor. O dată pe zi trebuie să strîngi taxele şi să plăteşti impozitele. Toată treaba îţi ia cam zece minute. Iar salariul e mulţumitor... că tot te plîngeai că n-ai bani de cal...“ Propunerea ei m-a pus pe gînduri – obligaţia de a fi online în Atlantica cel puţin zece minute în fiecare zi nu făcea parte din plăcerea de a juca. Dar mi-era greu s-o refuz. „Nu ştiu ce să zic. N-aş vrea să te încurc. N-am de gînd să-mi petrec prea mult timp în joc, de aceea nu vreau să am nici o responsabilitate de genul ăsta.“ Starglancer zîmbeşte pe chat, adică (-:. „Dar deja petreci foarte mult timp în joc. Şi ceva mă face să cred că vei fi aici încă multă vreme.“ M-am uitat la ceas şi am tresărit – era aproape ora două noaptea şi eram deja logată de cinci ore.
Oarecum împotriva voinţei mele, am fost numită manager de piaţă, iar salariul îl primeam în contul deschis la banca din Beijing. Însă ceva a început să se schimbe în relaţia noastră, nu mai eram doar prietene, doar un mentor şi un ucenic, devenisem un şef şi un angajat. Într-o zi, n-am jucat deloc, n-am avut timp. A doua zi, m-am simţit vinovată – chiulisem de la job. Cum o să dau cu ochii de Starglancer? Parcă nu-mi venea să intru în joc. A treia zi, vinovăţia s-a transformat în furie faţă de mine însămi şi n-am mai jucat deloc. Avea dreptate Starglancer – îmi pierdeam prea mult timp în Altantica. Însă oare nu ne pierdem timpul... tot timpul? În faţa televizorului, pe net, comentînd aiurea pe site-uri şi pe bloguri sau pe Facebook (care te anunţă că ai 15 prieteni care îşi sărbătoresc ziua săptămîna aceasta şi tu nu-i cunoşti pe nici unul), cu drumuri inutile prin oraş, pe terasă, la bere, cu aşa-zişii prieteni reali cu care descoperi că nu prea ai ce să comunici? Ce înseamnă de fapt a-ţi pierde timpul şi a trăi cu adevărat?
Însă cel mai tare mă speria faptul că începusem să mă dedublez. Şi să mă transform în Starglancer. Să conteze mai mult Atlantica, decît bucuriile astea mărunte şi meschine ale vieţii reale. Nu-i vorba doar de dependenţă, ci de importanţa pe care o dai unei fantezii.
Am revenit în Atlantica, după vreo lună. Îmi pierdusem jobul, mă dăduseră afară din ghildă. Eram la fel de singură şi de debusolată ca la începutul jocului. Îmi expirase licenţa de teleport. Nu ştiam încotro s-o apuc. Aşa că am abandonat-o pe Rodopia undeva în lumea virtuală şi l-am creat pe Indus – un nou avatar, de data aceasta un bărbat. Am luat jocul şi viaţa în Atlantica de la capăt (ceea ce e imposibil în lumea reală). M-am înscris în Mizima, o ghildă puternică. Încă de la început, am primit cadou din partea şefului ghildei un milion de gold şi un cal. Aşa am aflat că, în Atlantica, un ajutor prietenesc poate să însemne mai mult decît o mîncare coreeană şi sfaturi. Însă nu pot să o condamn pe Starglancer şi principiile ei englezeşti, printre care cel de a reuşi prin forţe proprii. Indus nu şi-a făcut prieteni şi nu a acceptat nici un mentor. Trăieşte în Atlantica doar cîteva ore pe săptămîna. N-are nici o obligaţie faţă de nimeni, e un om liber.
Totuşi, uneori mi-e dor de Starglancer, aşa cum ţi-e dor de o prietenă reală (sau un prieten, pentru că nici acum nu ştiu dacă este un el sau o ea) cu care împarţi aceeaşi lume, însă n-aţi mai ţinut legătura de multă vreme. Ai pierdut-o undeva, pe drum. Ai putea să-i dai un telefon, să-i scrii un mesaj, dar parcă nu-ţi vine.
Prieten = Persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere şi stimă, pe idei sau principii comune. Este definiţia din DEX. Mă întreb ce a mai rămas valabil din ea. Dar peste 20 de ani?
