Salvaţi! - o campanie a bunului-simţ
Se pare că în ultimii ani este la modă să salvăm ceva, orice. La o căutare superficială pe Google am descoperit nu mai puţin de 50 de „obiective“ care au nevoie să fie salvate urgent: de la clădiri, străzi şi parcuri pînă la cartiere şi localităţi, ca să nu mai amintesc de cîinii vagabonzi, animalele de la ZOO sau de tradiţionalele „rîul, ramul“, căci există şi o categorie de români care cred că ţara în întreg ansamblul ei ar trebui salvată. Parţial, sînt de acord şi subscriu, însă tot nu m-am lămurit: de la ce sau de cine s-o salvăm?
În anii comunismului, ni se spunea la şcoală să punem cu toţii umărul pentru a construi societatea socialistă multilateral dezvoltată ca să ne „salvăm“ patria de forţele imperialiste. Şi de invadatorii străini. Astăzi, ne-am împrietenit cu imperialiştii, iar „invadatorii“ îşi deschid fast-food-uri şi shaormerii la fiecare colţ de stradă. Aşa că nu ne-a mai rămas decît să salvăm România de noi înşine.
Să revenim însă la „obiectivele“ mai mici care probabil că se pot „salva“ mai uşor. În jurul lor s-au format diferite organizaţii, comisii şi comitete ale căror intenţii, la o primă vedere, par cît se poate de onorabile. Aduc argumente, probe şi expertize. Incriminează. De regulă, vina o poartă autorităţile locale şi, indirect, statul român. Dacă parcurgi întreaga listă despre care vorbeam, fără să cunoşti detalii, ajungi la o concluzie apocaliptică: în ţara noastră, totul se distruge. Simţi în gură un gust de moloz şi ai senzaţia că te sufoci îngropat de viu sub dărîmături. Impresia că trăieşti într-un loc mort, lăsat în paragină devine atît de puternică încît îţi vină să o iei la fugă, peste graniţă, şi să nu mai salvezi nimic, eventual să te salvezi doar pe tine.
Impactul unor astfel de campanii asupra cetăţeanului obişnuit este unul paradoxal: acesta închide ochii şi ignoră mesajul. „Salvaţi!“ la modul imperativ la care este formulat (formulare împrumutată de altfel dintr-o limbă în care „save“ are şi alte conotaţii şi poate, la o adică, să trezească oricui simţul datoriei) implică o constrîngere şi nu acceptă un refuz, însă ONG-iştii noştri uită cui se adresează. Unui popor care nu are o educaţie civică, unor oameni pentru care spaţiul public nu reprezintă nimic, căci totul începe şi se sfîrşeşte cu gardul lor şi cu pragul propriilor locuinţe. Dacă „obiectivul“ ar fi fost altul, de pildă: „Salvaţi-vă baia de gîndacii cu două capete!“, cu toţii s-ar fi repezit să-şi cumpere insecticidul minune, fără să se mai gîndească la cît de absurdă este situaţia. Aşadar, campaniile de tipul „Salvaţi...!“ ar trebui regîndite şi convertite în campanii prin care să se înţeleagă ce înseamnă şi ce presupune simţul civic. Şi, de ce nu, bunul-simţ, în general. În cadrul unei astfel de campanii în Canada (cu un efect „profilactic“, într-o societate sănătoasă din acest punct de vedere), am văzut un spot de 30 de secunde cu o situaţie cît se poate de banală. O sticlă goală de plastic fusese „uitată“ în apropierea unui coş de gunoi dintr-un mall. Pe lîngă ea au trecut indiferenţi cîţiva oameni. În cele din urmă, o femeie s-a aplecat să o ridice şi să o arunce la coş. Un gest firesc, urmat de cîteva zeci de aplauze „spontane“. Femeia a încremenit, în timp ce cei din jur o aplaudau zîmbindu-i încurajator. Imaginaţi-vă un astfel de happening (fără costuri, doar cu participarea unor voluntari) pe o stradă din Bucureşti sau într-o staţie de metrou. Credeţi că ar schimba ceva?
De la Vama Veche...
Prima campanie de tipul „Salvaţi...!“ despre care am auzit a fost „Salvaţi Vama Veche!“ care avea drept obiective: protecţia mediului în rezervaţia naturală 2 Mai-Vama Veche, dezvoltare locală durabilă, promovarea diversităţii culturale. Atunci, mi s-a părut o iniţiativă cool fiindcă se încerca protejarea unui spirit al locului. Era vorba despre un loc „necomercial“ pe care îmi făcea plăcere să-l frecventez an de an şi nu-mi doream ca acesta „să se strice“. Trebuia „salvat“ de manelişti, de şmecheri, de posesorii de jipane, de kitsch-ul care domnea peste tot, pe litoral. Mă gîndeam că ar putea fi transformat într-un soi de rezervaţie „hipioţească“, în care să nu ai acces decît pe bază de recomandare şi de ie autentică. Or, aşa ceva era imposibil: nici un loc nu poate să rămînă încremenit în timp, el îşi are evoluţia sa. Campania în sine i-a adus şi mai multă publicitate, la fel şi trupa Vama Veche (fără nici o legătură cu campania) care i-a închinat balade, cu iz de şlagăr. Au început să sosească maneliştii şi şmecherii care ar fi venit oricum, fiindcă nici pentru ei nu poţi să faci o rezervaţie unde să-i ţii închişi. Unora le-a plăcut şi au rămas, însă cei mai mulţi şi-au continuat drumul spre Bulgaria (iar de cîţiva ani s-au instalat pe la all-inclusive-uri), lăsînd în urma lor cel mult un damf de mici şi o vagă dîră de muştar.
Mai dificil era de salvat Vama Veche de propriii vamaioţi, deoarece „spiritul“ locului, oricît de neconvenţional ar fi fost acesta, era, totuşi, ceva consumabil. Se putea priza, fuma sau ingurgita. De aici dezvoltarea rapidă şi „durabilă“ a localităţii, apariţia peste noapte a unor stabilimente care se adresau tocmai „consumatorilor“ de Vama Veche. Îmi amintesc de un episod de la un concert al trupei Vama Veche, chiar în Vama din perioada de început a „salvării“. Trupa a fost primită cu ostilitate şi huiduită. „Băăi, căraţi-vă dreacului! Aţi stricat Vama, băi, comercialilor!“, le-a strigat un rocker un pic cam prea euforic din mulţime. Solistul trupei i-a răspuns, pe un ton sec, ceva de genul ăsta: „Dacă nu vă mai place, de ce continuaţi să veniţi aici? Nu vă obligă nimeni. Există şi alte locuri virgine unde vă puteţi duce, cum ar fi Schitu sau Limanu!“. Şi a continuat să cînte.
Atunci, mi-am dat seama că e cool să „salvezi“, doar să ai şi cu cine s-o faci!
Au mai trecut nişte ani, timp în care organizaţii şi oameni cu iniţiative au tot încercat să salveze una, alta, de la Delta Dunării la mînăstirile din Nordul Moldovei. Au fost campanii pe care toată lumea le-a văzut la TV sub formă de spoturi, confundîndu-le uneori cu cele publicitare. Desigur, era vorba despre o componentă media, de informare a populaţiei, a campaniilor respective, însă pentru mine şi pentru mulţi alţii, dacă cineva a reuşit să salveze ceva în mod concret a rămas un mare mister. În viaţa „de zi cu zi“ n-am auzit pe nimeni căruia să-i pese într-adevăr de pelicani sau să sufere pentru că se prăbuşeşte vreun monument istoric, de unde am tras concluzia că aceste campanii nu-i implică cu nimic pe oamenii obişnuiţi şi se desfăşoară parcă într-o lume paralelă cu a noastră. Sau că nu sînt decît nişte idei deştepte menite să aducă bani şi atît.
...la piaţa Obor!
O campanie care m-a interesat pentru că se petrecea în imediata mea vecinătate a fost „Salvaţi piaţa Obor!“, care se împotrivea planurilor de modernizare a unei pieţe cu tradiţie din Bucureşti, pe motiv că acestea ascundeau de fapt cu totul alte interese, iar intenţiile ar fi fost unele de distrugere şi de transformare a pieţei într-un „mall“. În momentul apariţiei acestei campanii, piaţa „cu tradiţie“ şi împrejurimile ei arătau cam aşa: o hală – monument istoric (care trebuia „salvată“ de o presupusă demolare) cu un interior de cavernă, plină de mucegaiuri şi de zoaie, unul dintre cele mai sumbre decoruri „naturaliste“ pe care le-am văzut vreodată în Bucureşti, piaţa propriu-zisă, o uriaşă dugheană unde printre tarabe se formau pîrîiaşe de noroi şi de zeamă de varză care duceau la vale cojile de cartofi şi de ceapă, producători care nu mai încăpeau în piaţă şi-şi vindeau marfa direct din portbagajele maşinilor parcate alandala peste tot, sau direct de pe trotuar, coridoare umane alcătuite din vînzători de mărunţişuri, de la viermi pentru pescuit pînă la cleştişori de tăiat unghiile, negustori ambulanţi cu „telefoane, telefoane, ţigări, ţigări, avem!“ sau „negustorese“ care voiau doar să-ţi ghicească, vreo zece terase şi cîrciumi aşezate parcă unele într-altele, cu mici şi manele, un părculeţ folosit pe post de WC public. Toate aceste minunăţii ale civilizaţiei noastre care ţin într-adevăr de tradiţiile poporului român era musai să fie „salvate“!
N-am urmărit filmul evenimentului şi „lupta“ cu autorităţile, am asistat doar sporadic la mitinguri de protest ale unei asociaţii negustoreşti, unde participanţii se plîngeau de nu ştiu ce chioşcuri dărîmate în mod abuziv, strîngeau semnături, compuneau petiţii şi voiau un referendum pentru salvarea acestui obiectiv „de interes naţional“. Astăzi merg cu plăcere la „mall-ul“ din Obor – o clădire nouă, construită în acelaşi ton cu hala „monument istoric“ unde la parter e piaţa propriu-zisă, curată şi cochetă, „păzită“ de gardienii publici, iar la etaj (unde ajungi cu scările rulante) sînt mici băcănii cu produse tradiţionale, femei de serviciu care chiar spală pe jos, nu stau „la una mică“, toalete publice gratuite, ba chiar şi o mică galerie de artă. Acolo unde erau vînzătorii de mărunţişuri şi de calupuri de brînză înşirate pe trotuar este acum o parcare. Din cele zece terase au mai rămas doar două (la una patronul însuşi îţi aduce la masă şerveţele şi scobitori) şi, în mod ciudat, „s-au interzis“ manelele. Mi-am petrecut o după-amiază întreagă de vară „la mici şi la bere“, ascultînd Abba şi Beatles, fără să mă deranjeze nici o voce stridentă – „Trei perechi la un leu!“ –, imaginîndu-mi că sînt undeva pe la Costineşti, în vremurile sale bune şi că dincolo de umbreluţele colorate e de fapt marea. Cît despre hala veche, n-a dărîmat-o nimeni, dar a rămas un loc la fel de sordid, poate s-o ocupa într-o zi cineva şi de ea (ideea transformării în muzeu mi se pare bună, dacă ne gîndim la istoricul Tîrgului de Afară)! Iată o poveste despre o „salvare“ reuşită, însă într-un sens cu totul diferit faţă de cel iniţial! Mai rămîne doar ca bunul-simţ al oamenilor care „populează“ locul să rămînă intact, pentru ca acesta să nu se degradeze din nou.
Salvaţi, salvaţi, dar s-o ştim şi noi!
Mai nou, „salvările“ s-au mutat în spaţiul virtual, pe bloguri, dar mai ales pe Facebook. Cu un singur click, poţi salva orice: indemnizaţia pentru mame, caii sălbatici din pădurea Letea, copiii bolnavi de autism, urşii din munţii Carpaţi etc. şi, aşa cum bănuiam de la bun început, România însăşi: „Join my cause – Încetaţi denigrarea României!“. Într-o societate în continuare lipsită de repere şi de atitudini, aceste demersuri virtuale reprezintă o formă de ipocrizie – „Nu pot/nu vreau/n-am timp să mă implic, însă dau un click, apoi trimit şi la toţi prietenii mei ca să arăt că-mi pasă“. Dacă veţi încerca să-i convingeţi pe aceşti oameni să-şi mute fundurile din faţa computerelor şi să se adune în mod real într-o piaţă publică pentru a-şi susţine cauza, veţi constata că vor veni mai puţin de 10%. Credeţi-mă pe cuvînt: sînt foarte darnică cu galbenii virtuali din jocul pe care îl joc – Atlantica Online – şi în fiecare zi fac cadou mici sume de bani unor începători, pentru că ştiu că niciodată n-o să-mi lipsească.
Vorbim deja despre componentele online ale unor campanii de tipul „Salvaţi...!“, însă se întîmplă la fel ca acum cîţiva ani: campania în sine se desfăşoară departe de noi, într-o lume paralelă, care nu ne priveşte. Nu ne mai rămîne, aşa cum am zis, decît să ne salvăm de noi înşine, de propriile metehne şi, din cînd în cînd, să mai ridicăm cîte un pet de pe jos, ca acela din mall-ul canadian, şi să-l aruncăm la coş, deşi n-o să ne aplaude nimeni.
