Spre binele companiei

Publicat în Dilema Veche nr. 315 din 25 februarie - 3 martie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Job, deadline, branding, schedule, brainstorming, memo, team building, rebranding, meeting, management, board, office... sînt doar o mică parte din englezismele care definesc vocabularul „de bază“ al angajaţilor marilor companii. Este vorba despre un tip de limbaj care s-a format în doar cîţiva ani, căci pînă prin anul 2000, în România, aceste companii nu trasaseră încă un stil de viaţă şi reprezentau doar visul occidental al oricărui absolvent de facultate. În perioada confuză din anii ’90, plină de reconversii profesionale, nu mai puteai să-l identifici pe om cu profesia sa, aşa cum se întîmpla înainte, cînd medicul era „domn’ doctor“ atît la spital cît şi pe strada unde locuia, iar inginerul avea acelaşi statut de „tov. inginer“ şi în afara porţilor fabricii. Astăzi, în schimb, oamenii se identifică cu locul de muncă, cu brand-ul companiei, fără să mai conteze pregătirea profesională. Îi recunoşti după atitudinea lor corporate şi nu te mai întrebi dacă sînt manageri sau contabili. O atitudine „împrumutată“ care riscă să-i depersonalizeze şi care, dincolo de nişte şabloane de import, nu diferă prea mult de atitudinea salariaţilor întreprinderilor de pe vremuri.

O cină cu doamna Marcela

Restaurantele din preajma clădirilor de birouri (indicaţii la telefon: „Sîntem uşor de găsit... e un building mare chiar pe bulevard. Dacă veniţi cu maşina, avem parking-ul nostru. Vă trimit pe mail şi o hartă în attach.“) sînt o afacere aparte pentru că respectă stilul corporate al celor cărora li se adresează. Au, totuşi, ceva din atmosfera unei cantine. În general curate, însă fără un decor spectaculos, cu mese identice, cu săli pentru fumători şi nefumători, ca să respecte legea, cu o atenţie deosebită acordată toaletelor unde totul străluceşte şi trebuie să miroasă frumos, cu o bucătărie fusion (nu este însă recomandat să încerci specialităţile mediteraneene sau asiatice din meniu, căci toate vor avea acelaşi gust de tocăniţă „ca la mama acasă“), cu preţuri acceptabile şi un personal amabil, dar cam aiurit.

Un proiect socialist sortit eşecului prin anii ’80, care presupunea să ne strîngem cu toţii în „circurile foamei“ şi să mîncăm la comun, în timpul orelor de serviciu, a devenit astăzi o realitate, cu diferenţa că mesei de prînz i se spune lunch. Restaurantele oamenilor muncii sînt pline ochi între orele 13 şi 15, atunci cînd rişti să rămîi nemîncat, dacă nu-ţi rezervi o masă. După ora 16 se golesc instantaneu, apoi mai au ceva muşterii spre seară, cînd burlacii companiilor au chef de o bere sau „fetele“ vor să se răsfeţe cu o prăjitură şi să mai stea la o bîrfă. La prînz totul e standard, de la comenzi (în general apreciata şi clasica ceafă cu cartofi prăjiţi, de băut – apă fără bule sau cola, unii mai îndrăzneţi riscă să bea o bere şi să-şi asume picotealea şi lipsa de randament „de după“, cafeaua de la final), la conversaţii despre problemele firmei şi la gesturi mărunte cum ar fi uitatul la ceas sau consultarea, pe rînd, a notei de plată, pentru a vedea fiecare cît are de dat (nimeni nu face cinste, bacşişul e şi el calculat „la comun“). Seara, în schimb, cînd luminile devin mai discrete şi muzica în surdină îmbie la relaxare, dacă tragi cu urechea, îţi poţi face o idee despre viaţa de tip corporate, desigur, în variantă românească.

Într-un astfel de restaurant, la o oră nu prea tîrzie, doamna Marcela (trecută binişor de 50, cu părul vopsit într-o nuanţă de roşu violet, femeie responsabilă, cu o atitudine de şefă care vrea să pară de gaşcă) împărţea o masă cu subalternele sale. Erau la a treia sticlă de vin şi deja le aruncau ochiade „băieţilor“ (personalul restaurantului era exclusiv masculin) care se învîrteau în jurul lor, recomandîndu-le deserturi şi topping-uri.

„Vai, dragă, dar nu mai pot mînca nimic... sînt plină pînă aici!“ – spune doamna Marcela, ducîndu-şi mîna cu ţigara aprinsă la gît. Una dintre subalterne, cea care o aprobă, atingînd-o discret pe braţ la fiecare replică ironică la adresa colegilor din diferite departamente ale firmei, se oferă să împartă cu ea o porţie de papanaşi. „La două farfurii, cu două linguriţe, vă rog!“ – îi spune ospătarului, simţind să nu avea voie să întindă coarda şi să-i propună şefei să mănînce din aceeaşi farfurie. Nici în departamentul lor lucrurile nu stau tocmai pe roze şi asta din cauza noii organigrame pe care nu o pricepe nimeni şi a unui anume Pierre care „îşi bagă nasul cam prea mult... asta le-am spus la training-ul de la Paris: una e realitatea acolo la ei, în Franţa, alta e la noi, în România!“. „Aveţi dreptate, doamna Marcela!“ – spune cea care comandase papanaşii. „De exemplu, cum se fac licitaţiile la noi... nici nu se compară!“ „Aţi văzut că monsier Pierre nu poartă niciodată şosete?“ – întrebă amuzată una dintre cele două tinere sub 30 de ani care nu îndrăzneau să bea din paharele lor cu vin decît atunci cînd doamna Marcela şi-l ducea pe al ei la buze. „Iar la training-ul de la Hilton, nu ştiu dacă aţi văzut... la un moment dat s-a descălţat şi şi-a pus picioarele pe scaunul din faţă!“ „Fetele“ rîd, mai puţin cea blondă în jur de 40 de ani care nu vorbeşte mai deloc şi pare cu gîndurile în altă parte. „S-o fi obişnuit ca-n Gabon unde a lucrat înainte...“ – punctează doamna Marcela. „Fetele“ rîd şi mai tare. „Chiar... eu nu înţeleg ce a fost cu training-ul ăla... Adică de ce a trebuit să ne ţină două nopţi la Hilton, cînd toţi eram din Bucureşti şi puteam să dormim la noi acasă... mi se pare o prostie!“ – spune cea cu papanaşii. Doamna Marcela devine brusc serioasă. „Ba nu... au gîndit-o bine! Că dacă te duceai acasă, îţi vedeai de ale tale şi-ţi ieşea training-ul din cap! Dacă ai rămas acolo, te-ai concentrat tot timpul pe problemă...“ Subalterna e uşor jenată. „De fapt, da... aveţi dreptate!“ „Şi în fond... nu-ţi convine, dragă, că ai văzut Hilton-ul pe dinăuntru pe banii companiei? Cînd o să mai apuci să dormi vreodată acolo?“ Cealaltă murmură ceva, tinerele o privesc cu indivie, probabil că ele n-au fost la Hilton. Noroc că vin papanaşii, cîte unul pe cîte o farfurie. „Să vă mai aduc o sticlă de vin?“ Doamna Marcela e un pic ameţită. „Eu nu mai vreau... mai am ceva de lucru diseară! Dacă mai vreţi voi...“ Face un gest larg, generos, însă „fetele“ îşi dau seama că party-ul cu doamna Marcela se apropie de final şi îşi comandă cîte un cappucino.

„Zi, dragă, tu ce-ai făcut cu memo-ul ăla al tău? Ştii pe unde a ajuns?“ – o întreabă pe blonda cea tăcută, în timp ce ciuguleşte din papanaş. „Hm, are prea multă dulceaţă!“ În primul moment, blonda nu înţelege că i se adresase ei. Reuşise ca pînă atunci să fie prezentă şi absentă, în acelaşi timp, aproape invizibilă. „Păi... n-am apucat să-l scriu...“ – răspunde uşor timorată. Doamna Marcela lasă linguriţa pe masă, lovind din greşeală paharul gol, cu un clinchet strident. „Eu chiar nu vă înţeleg... după atîta timp nu v-aţi învăţat încă să scrieţi un memo?“ – întreabă ironic, fără să aştepte un răspuns, căci „fetele“ tac. „Nu vă daţi seama că, dacă nu comunicăm, nu iese nimic... şi dup-aia ne plîngem de salarii, de ore suplimentare şi de alea, alea!“ Blonda nu o priveşte, e „autistă“, pe chipul ei se citeşte o indescriptibilă tristeţe şi inadaptarea. O inadaptare nu atît la „problemele“ firmei, cît la viaţă în general. „O să-l scriu mîine la prima oră...“ Doamna Marcela cea euforică de la vin este dispusă să încheie o conversaţie care le strică cheful tuturor. Zîmbeşte larg. „Scrie-l şi dup-aia mă ocup eu de el... că dacă ţi-am promis că te ajut, te ajut!“

M-am gîndit cîteva zile la scena de la restaurant. Mi-am dat seama că doamna Marcela şi subalternele ei puteau să lucreze oriunde în cadrul companiei: la un departament de marketing, la resurse umane (sau HR, în limbaj corporate), la contabilitate, la relaţii cu presa sau chiar la un departament de creaţie. Din conversaţia lor nu le puteai ghici studiile şi pregătirea, nu puteai spune ce muncesc, de fapt, aceste femei. Ceea ce conta era Firma (Compania, Întreprinderea...), şi nu job-ul fiecăreia în parte. O mostră autentică de capitalism, made in Romania. M-am distrat, imaginîndu-mi că doamna Marcela e, de fapt, cleaning manager, iar „fetele“ – angajatele ei de la curăţenie.

Întreprinderi cu sclipici

În urmă cu cîţiva ani eram la TIFF doar pentru a vedea filme şi fără să fiu acreditată ca jurnalist. Mi-am vizitat bunicul, un fost cadru al armatei, care s-a interesat cu ce ocazie venisem la Cluj. „Te-a trimis întreprinderea?“ – m-a întrebat la modul cel mai serios cu putinţă. După cîteva clipe de gîndire, i-am răspuns că „da“, eram în delegaţie.

Păstrez în memorie cîteva imagini destul de clare ale Întreprinderii de dinainte de 1989. O clădire jupuită, prin care condica se plimba din birou în birou pentru a fi semnată. Holuri lungi, întunecoase, mirosind a Snagov şi Carpaţi. O sală lungă în care încăpeau în jur de 30 de angajaţi, cu neoane chioare şi cu nişte mese pe post de birouri, acoperite cu hîrtie de împachetat, un cuier cu paltoane identice şi cu căciuli din blană de iepure, cu urechi. Mi-o amintesc pe „şefa“, o doamnă cu ochelari care stătea la biroul de lîngă uşă şi le spunea frecvent subalternelor: „Voi, acolo, în fund, v-aţi făcut bisericuţe! Aveţi grijă, că vă mut...“. Pe domnul Panaitescu care îşi mînca sandvişul cu şuncă de Praga „pe sub birou“. Senzaţia că nimeni nu muncea nimic. O colegă care intra ca să anunţe că s-au băgat ouă sau unt, la Alimentara din apropiere, oamenii muncii care se repezeau spre uşă, nu înainte de a-i spune şefei: „Vă ţinem rînd!“. Jalnicele serbări de Moş Gerilă, pomul prea înalt şi golaş din hol, acelaşi domn Panaitescu pe post de moş, noi, copiii salariaţilor, palizi şi timizi, care nu ne puteam imagina că vom munci vreodată într-un astfel de loc, mai trist decît un spital.

Astăzi, întreprinderea a căpătat un glamour şi se numeşte companie.

Clădirile unde îţi petreci mai mult decît cele 8 ore „de program“ regulamentare de pe timpuri sînt moderne, cu lifturi silenţioase şi cu anexe, cum ar fi săli de conferinţe sau bufet. Pe holuri nu se mai fumează, birourile continuă să semene cu nişte hale, însă moblierul e cu totul altul, nu mai semnăm condica, avem computere, ne tragem de şireturi cu „şefa“ care nu mai stă lîngă uşă, ci are biroul ei, nu se mai gîndeşte nimeni la ouă şi la unt, căci ne comandăm mîncare chinezească pe Internet, nu mai plecăm în delegaţii la Ţăndărei sau Caracal şi visăm la training-urile de la Paris sau Londra, de Crăciun organizăm tombole şi cumpărăm cadouri pentru copiii colegilor, fără să ne întrebăm dacă ei şi-ar dori, cînd vor deveni adulţi, să lucreze într-un astfel de loc.

Atmosfera „de fabrică“ este însă aceeaşi. Salopetele de lucru au fost înlocuite de coduri vestimentare bine definite: femeile au un look business care nu trebuie să fie prea masculin, dar nici să-i distragă pe colegii lor de la treburi, un bărbat care vine nebărbierit mai multe zile la rînd e catalogat drept beţiv, altul cu o cămaşă şifonată e bănuit că are probleme acasă. Îi privim chiorîş pe străinii din board, cu costume fine şi atitudini pline de nonşalanţă, care vin din Occident ca să ne facă nouă reguli. Nepotismul funcţionează la fel de bine ca în socialism, în posturi-cheie sînt oameni fără pregătire care nici ei nu ştiu ce caută acolo, însă iau decizii. Avasările au fost înlocuite cu upgrade-uri, fiecare slujbaş visează să devină manager şi să aibă cel mai bun loc de parcare asigurat, micile mîncătorii sînt aceleaşi, ne dorim privilegii, fără să le merităm cu adevărat. Nu s-a schimbat nici senzaţia că uneori nimeni nu munceşte, de fapt, nimic.

Singura atitudine firească faţă de muncă am întîlnit-o în România în spaţiile micilor firme, cu 5-6 angajaţi care muncesc pentru ei înşişi, fără nici o organigramă. Aceşti oameni îşi sacrifică nopţile şi concediile pentru că ştiu că de ei depinde „supravieţuirea“ firmei şi, implicit, a lor. Însă cînd firma începe să se extindă şi apar treptat cîte o secretară, un om bun la toate, un şofer şi un lider care încearcă să-i organizeze pe toţi, distribuind sarcini, lucrurile se schimbă. Este ca şi cum o mică băcănie de cartier – la care te duci cu plăcere pentru că o cunoşti pe vînzătoarea care îţi zîmbeşte şi te întreabă ce mai faci, măcelarul îţi taie cele mai bune bucăţi de carne, iar patronul lasă la preţ, pentru că eşti client vechi – se transformă peste noapte în supermarket. Pe de altă parte, se pare că românii au făcut o pasiune pentru supermarket-uri.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png

Adevarul.ro

image
Iphone-ul care l-a băgat la închisoare pe Cherecheș. „Ți-ai vândut sufletul diavolului... Eu sunt ăla”
Una dintre probele principale ale acuzării în cazul lui Cătălin Cherecheș a fost seria de 47 de înregistrări audio realizate cu un Iphone S 5. Instanțele au analizat expertize și contra-expertize pentru a răspunde acuzațiilor primarului conform cărora înregistrările au fost trunchiate.
image
Dezvăluiri tulburătoare în cazul doctoriței de 31 de ani ucise în Franța. Cine este principalul suspect și ce spune logodnicul ei
Apar noi detalii în cazul Doinei Jurcă, tânăra doctoriță de 31 de ani din Galați, care a fost găsită înjunghiată într-un apartament din Franța. Logodnicul Doinei spune că principalul suspect este un francez, care ar fi fost reținut
image
Scenă de coșmar la Suceava. Un om de afaceri și-a ucis mama și apoi a început să strige cu o cruce în mână
O femeie în vârstă de 78 de ani, din comuna Dumbrăveni, județul Suceava, a fost găsită moartă, cu numeroase urme de agresiune pe corp, în locuința fiului ei. Anchetatorii au descoperit o scenă de groază la fața locului

HIstoria.ro

image
Cine este și de unde vine Moş Nicolae?
În noaptea de 5 spre 6 decembrie tradiţia spune că Moş Nicolae vine la geamuri şi vede copiii care sunt cuminţi, lăsându-le în cizmuliţe dulcuri şi alte daruri. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată iar copiii care au fost cuminţi vor găsi în ghetuţe diverse cadouri.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.
image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.