Spre binele companiei

Job, deadline, branding, schedule, brainstorming, memo, team building, rebranding, meeting, management, board, office... sînt doar o mică parte din englezismele care definesc vocabularul „de bază“ al angajaţilor marilor companii. Este vorba despre un tip de limbaj care s-a format în doar cîţiva ani, căci pînă prin anul 2000, în România, aceste companii nu trasaseră încă un stil de viaţă şi reprezentau doar visul occidental al oricărui absolvent de facultate. În perioada confuză din anii ’90, plină de reconversii profesionale, nu mai puteai să-l identifici pe om cu profesia sa, aşa cum se întîmpla înainte, cînd medicul era „domn’ doctor“ atît la spital cît şi pe strada unde locuia, iar inginerul avea acelaşi statut de „tov. inginer“ şi în afara porţilor fabricii. Astăzi, în schimb, oamenii se identifică cu locul de muncă, cu brand-ul companiei, fără să mai conteze pregătirea profesională. Îi recunoşti după atitudinea lor corporate şi nu te mai întrebi dacă sînt manageri sau contabili. O atitudine „împrumutată“ care riscă să-i depersonalizeze şi care, dincolo de nişte şabloane de import, nu diferă prea mult de atitudinea salariaţilor întreprinderilor de pe vremuri.

O cină cu doamna Marcela

Restaurantele din preajma clădirilor de birouri (indicaţii la telefon: „Sîntem uşor de găsit... e un building mare chiar pe bulevard. Dacă veniţi cu maşina, avem parking-ul nostru. Vă trimit pe mail şi o hartă în attach.“) sînt o afacere aparte pentru că respectă stilul corporate al celor cărora li se adresează. Au, totuşi, ceva din atmosfera unei cantine. În general curate, însă fără un decor spectaculos, cu mese identice, cu săli pentru fumători şi nefumători, ca să respecte legea, cu o atenţie deosebită acordată toaletelor unde totul străluceşte şi trebuie să miroasă frumos, cu o bucătărie fusion (nu este însă recomandat să încerci specialităţile mediteraneene sau asiatice din meniu, căci toate vor avea acelaşi gust de tocăniţă „ca la mama acasă“), cu preţuri acceptabile şi un personal amabil, dar cam aiurit.

Un proiect socialist sortit eşecului prin anii ’80, care presupunea să ne strîngem cu toţii în „circurile foamei“ şi să mîncăm la comun, în timpul orelor de serviciu, a devenit astăzi o realitate, cu diferenţa că mesei de prînz i se spune lunch. Restaurantele oamenilor muncii sînt pline ochi între orele 13 şi 15, atunci cînd rişti să rămîi nemîncat, dacă nu-ţi rezervi o masă. După ora 16 se golesc instantaneu, apoi mai au ceva muşterii spre seară, cînd burlacii companiilor au chef de o bere sau „fetele“ vor să se răsfeţe cu o prăjitură şi să mai stea la o bîrfă. La prînz totul e standard, de la comenzi (în general apreciata şi clasica ceafă cu cartofi prăjiţi, de băut – apă fără bule sau cola, unii mai îndrăzneţi riscă să bea o bere şi să-şi asume picotealea şi lipsa de randament „de după“, cafeaua de la final), la conversaţii despre problemele firmei şi la gesturi mărunte cum ar fi uitatul la ceas sau consultarea, pe rînd, a notei de plată, pentru a vedea fiecare cît are de dat (nimeni nu face cinste, bacşişul e şi el calculat „la comun“). Seara, în schimb, cînd luminile devin mai discrete şi muzica în surdină îmbie la relaxare, dacă tragi cu urechea, îţi poţi face o idee despre viaţa de tip corporate, desigur, în variantă românească.

Într-un astfel de restaurant, la o oră nu prea tîrzie, doamna Marcela (trecută binişor de 50, cu părul vopsit într-o nuanţă de roşu violet, femeie responsabilă, cu o atitudine de şefă care vrea să pară de gaşcă) împărţea o masă cu subalternele sale. Erau la a treia sticlă de vin şi deja le aruncau ochiade „băieţilor“ (personalul restaurantului era exclusiv masculin) care se învîrteau în jurul lor, recomandîndu-le deserturi şi topping-uri.

„Vai, dragă, dar nu mai pot mînca nimic... sînt plină pînă aici!“ – spune doamna Marcela, ducîndu-şi mîna cu ţigara aprinsă la gît. Una dintre subalterne, cea care o aprobă, atingînd-o discret pe braţ la fiecare replică ironică la adresa colegilor din diferite departamente ale firmei, se oferă să împartă cu ea o porţie de papanaşi. „La două farfurii, cu două linguriţe, vă rog!“ – îi spune ospătarului, simţind să nu avea voie să întindă coarda şi să-i propună şefei să mănînce din aceeaşi farfurie. Nici în departamentul lor lucrurile nu stau tocmai pe roze şi asta din cauza noii organigrame pe care nu o pricepe nimeni şi a unui anume Pierre care „îşi bagă nasul cam prea mult... asta le-am spus la training-ul de la Paris: una e realitatea acolo la ei, în Franţa, alta e la noi, în România!“. „Aveţi dreptate, doamna Marcela!“ – spune cea care comandase papanaşii. „De exemplu, cum se fac licitaţiile la noi... nici nu se compară!“ „Aţi văzut că monsier Pierre nu poartă niciodată şosete?“ – întrebă amuzată una dintre cele două tinere sub 30 de ani care nu îndrăzneau să bea din paharele lor cu vin decît atunci cînd doamna Marcela şi-l ducea pe al ei la buze. „Iar la training-ul de la Hilton, nu ştiu dacă aţi văzut... la un moment dat s-a descălţat şi şi-a pus picioarele pe scaunul din faţă!“ „Fetele“ rîd, mai puţin cea blondă în jur de 40 de ani care nu vorbeşte mai deloc şi pare cu gîndurile în altă parte. „S-o fi obişnuit ca-n Gabon unde a lucrat înainte...“ – punctează doamna Marcela. „Fetele“ rîd şi mai tare. „Chiar... eu nu înţeleg ce a fost cu training-ul ăla... Adică de ce a trebuit să ne ţină două nopţi la Hilton, cînd toţi eram din Bucureşti şi puteam să dormim la noi acasă... mi se pare o prostie!“ – spune cea cu papanaşii. Doamna Marcela devine brusc serioasă. „Ba nu... au gîndit-o bine! Că dacă te duceai acasă, îţi vedeai de ale tale şi-ţi ieşea training-ul din cap! Dacă ai rămas acolo, te-ai concentrat tot timpul pe problemă...“ Subalterna e uşor jenată. „De fapt, da... aveţi dreptate!“ „Şi în fond... nu-ţi convine, dragă, că ai văzut Hilton-ul pe dinăuntru pe banii companiei? Cînd o să mai apuci să dormi vreodată acolo?“ Cealaltă murmură ceva, tinerele o privesc cu indivie, probabil că ele n-au fost la Hilton. Noroc că vin papanaşii, cîte unul pe cîte o farfurie. „Să vă mai aduc o sticlă de vin?“ Doamna Marcela e un pic ameţită. „Eu nu mai vreau... mai am ceva de lucru diseară! Dacă mai vreţi voi...“ Face un gest larg, generos, însă „fetele“ îşi dau seama că party-ul cu doamna Marcela se apropie de final şi îşi comandă cîte un cappucino.

„Zi, dragă, tu ce-ai făcut cu memo-ul ăla al tău? Ştii pe unde a ajuns?“ – o întreabă pe blonda cea tăcută, în timp ce ciuguleşte din papanaş. „Hm, are prea multă dulceaţă!“ În primul moment, blonda nu înţelege că i se adresase ei. Reuşise ca pînă atunci să fie prezentă şi absentă, în acelaşi timp, aproape invizibilă. „Păi... n-am apucat să-l scriu...“ – răspunde uşor timorată. Doamna Marcela lasă linguriţa pe masă, lovind din greşeală paharul gol, cu un clinchet strident. „Eu chiar nu vă înţeleg... după atîta timp nu v-aţi învăţat încă să scrieţi un memo?“ – întreabă ironic, fără să aştepte un răspuns, căci „fetele“ tac. „Nu vă daţi seama că, dacă nu comunicăm, nu iese nimic... şi dup-aia ne plîngem de salarii, de ore suplimentare şi de alea, alea!“ Blonda nu o priveşte, e „autistă“, pe chipul ei se citeşte o indescriptibilă tristeţe şi inadaptarea. O inadaptare nu atît la „problemele“ firmei, cît la viaţă în general. „O să-l scriu mîine la prima oră...“ Doamna Marcela cea euforică de la vin este dispusă să încheie o conversaţie care le strică cheful tuturor. Zîmbeşte larg. „Scrie-l şi dup-aia mă ocup eu de el... că dacă ţi-am promis că te ajut, te ajut!“

M-am gîndit cîteva zile la scena de la restaurant. Mi-am dat seama că doamna Marcela şi subalternele ei puteau să lucreze oriunde în cadrul companiei: la un departament de marketing, la resurse umane (sau HR, în limbaj corporate), la contabilitate, la relaţii cu presa sau chiar la un departament de creaţie. Din conversaţia lor nu le puteai ghici studiile şi pregătirea, nu puteai spune ce muncesc, de fapt, aceste femei. Ceea ce conta era Firma (Compania, Întreprinderea...), şi nu job-ul fiecăreia în parte. O mostră autentică de capitalism, made in Romania. M-am distrat, imaginîndu-mi că doamna Marcela e, de fapt, cleaning manager, iar „fetele“ – angajatele ei de la curăţenie.

Întreprinderi cu sclipici

În urmă cu cîţiva ani eram la TIFF doar pentru a vedea filme şi fără să fiu acreditată ca jurnalist. Mi-am vizitat bunicul, un fost cadru al armatei, care s-a interesat cu ce ocazie venisem la Cluj. „Te-a trimis întreprinderea?“ – m-a întrebat la modul cel mai serios cu putinţă. După cîteva clipe de gîndire, i-am răspuns că „da“, eram în delegaţie.

Păstrez în memorie cîteva imagini destul de clare ale Întreprinderii de dinainte de 1989. O clădire jupuită, prin care condica se plimba din birou în birou pentru a fi semnată. Holuri lungi, întunecoase, mirosind a Snagov şi Carpaţi. O sală lungă în care încăpeau în jur de 30 de angajaţi, cu neoane chioare şi cu nişte mese pe post de birouri, acoperite cu hîrtie de împachetat, un cuier cu paltoane identice şi cu căciuli din blană de iepure, cu urechi. Mi-o amintesc pe „şefa“, o doamnă cu ochelari care stătea la biroul de lîngă uşă şi le spunea frecvent subalternelor: „Voi, acolo, în fund, v-aţi făcut bisericuţe! Aveţi grijă, că vă mut...“. Pe domnul Panaitescu care îşi mînca sandvişul cu şuncă de Praga „pe sub birou“. Senzaţia că nimeni nu muncea nimic. O colegă care intra ca să anunţe că s-au băgat ouă sau unt, la Alimentara din apropiere, oamenii muncii care se repezeau spre uşă, nu înainte de a-i spune şefei: „Vă ţinem rînd!“. Jalnicele serbări de Moş Gerilă, pomul prea înalt şi golaş din hol, acelaşi domn Panaitescu pe post de moş, noi, copiii salariaţilor, palizi şi timizi, care nu ne puteam imagina că vom munci vreodată într-un astfel de loc, mai trist decît un spital.

Astăzi, întreprinderea a căpătat un glamour şi se numeşte companie.

Clădirile unde îţi petreci mai mult decît cele 8 ore „de program“ regulamentare de pe timpuri sînt moderne, cu lifturi silenţioase şi cu anexe, cum ar fi săli de conferinţe sau bufet. Pe holuri nu se mai fumează, birourile continuă să semene cu nişte hale, însă moblierul e cu totul altul, nu mai semnăm condica, avem computere, ne tragem de şireturi cu „şefa“ care nu mai stă lîngă uşă, ci are biroul ei, nu se mai gîndeşte nimeni la ouă şi la unt, căci ne comandăm mîncare chinezească pe Internet, nu mai plecăm în delegaţii la Ţăndărei sau Caracal şi visăm la training-urile de la Paris sau Londra, de Crăciun organizăm tombole şi cumpărăm cadouri pentru copiii colegilor, fără să ne întrebăm dacă ei şi-ar dori, cînd vor deveni adulţi, să lucreze într-un astfel de loc.

Atmosfera „de fabrică“ este însă aceeaşi. Salopetele de lucru au fost înlocuite de coduri vestimentare bine definite: femeile au un look business care nu trebuie să fie prea masculin, dar nici să-i distragă pe colegii lor de la treburi, un bărbat care vine nebărbierit mai multe zile la rînd e catalogat drept beţiv, altul cu o cămaşă şifonată e bănuit că are probleme acasă. Îi privim chiorîş pe străinii din board, cu costume fine şi atitudini pline de nonşalanţă, care vin din Occident ca să ne facă nouă reguli. Nepotismul funcţionează la fel de bine ca în socialism, în posturi-cheie sînt oameni fără pregătire care nici ei nu ştiu ce caută acolo, însă iau decizii. Avasările au fost înlocuite cu upgrade-uri, fiecare slujbaş visează să devină manager şi să aibă cel mai bun loc de parcare asigurat, micile mîncătorii sînt aceleaşi, ne dorim privilegii, fără să le merităm cu adevărat. Nu s-a schimbat nici senzaţia că uneori nimeni nu munceşte, de fapt, nimic.

Singura atitudine firească faţă de muncă am întîlnit-o în România în spaţiile micilor firme, cu 5-6 angajaţi care muncesc pentru ei înşişi, fără nici o organigramă. Aceşti oameni îşi sacrifică nopţile şi concediile pentru că ştiu că de ei depinde „supravieţuirea“ firmei şi, implicit, a lor. Însă cînd firma începe să se extindă şi apar treptat cîte o secretară, un om bun la toate, un şofer şi un lider care încearcă să-i organizeze pe toţi, distribuind sarcini, lucrurile se schimbă. Este ca şi cum o mică băcănie de cartier – la care te duci cu plăcere pentru că o cunoşti pe vînzătoarea care îţi zîmbeşte şi te întreabă ce mai faci, măcelarul îţi taie cele mai bune bucăţi de carne, iar patronul lasă la preţ, pentru că eşti client vechi – se transformă peste noapte în supermarket. Pe de altă parte, se pare că românii au făcut o pasiune pentru supermarket-uri.