Trăind în 500 de lumi diferite

- despre Europa, văzută de acasă -

Anul acesta am primit o invitaţie din partea organizatorilor festivalului Astra Film de la Sibiu de a fi unul dintre selectorii documentarelor care vor intra în secţiunea competiţională Europa. M-am bucurat pentru că sînt filme realizate în ultimii doi ani, pe care nu ai unde să le vezi în altă parte, cel puţin nu în România. La festival, în ultima săptămînă din octombrie vor fi proiectate doar cele mai bune, însă statutul de selector e privilegiat pentru că vezi de-a valma sute de filme de toate genurile şi de diferite facturi, unele cu subiecte fabuloase, dar ratate, altele inedite ca stil, însă lipsite de consistenţă, filme pretenţioase cu bugete mari, cum sînt documentarele franţuzeşti, şi filme oneste, lipsite de ambiţii, realizate cu entuziasm şi cu bani puţini de regizori din Europa de Est. Filme greu de digerat, dar care te fac să-ţi pui întrebări, şi filme care îţi dau pur şi simplu o stare bună. Vizionarea este o experienţă în sine, fiindcă te ajută să-ţi creezi o imagine surprinzător de complexă a lumii în care trăim (a celei europene, în cazul meu), fără să te mişti din faţa unui monitor sau a unui ecran de televizor.  

Pot spune că în ultima lună am vizitat Europa „profundă“, am fost la ţară în Serbia şi Ungaria, am participat la mai multe festivaluri locale în Germania sau Muntenegru, am cunoscut viaţa urbană din Polonia, am stat în taberele de romi din Italia pînă mi s-a acrit, am fost la stînă în Olanda, am gătit cu un faimos bucătar francez, am cunoscut locuri unde probabil că nu voi ajunge niciodată în viaţa reală şi oameni de care m-am ataşat şi la care acum mă gîndesc ca la nişte prieteni. Dincolo de imagini, empatizezi (sau nu) şi cu realizatorii filmelor, înţelegi moduri diferite de a gîndi şi de a privi lucrurile, căci aceste calupuri de realitate îţi sînt livrate din perspectiva lor, chiar dacă unele filme sînt observaţionale şi lasă loc de interpretări.   

După aceea, iei o pauză, ieşi pe stradă şi începi să compari... Mergi la piaţă şi te gîndeşti la transformările prin care a trecut Moscova în ultimii 15 ani – şi ei au avut talciocuri cu tarabe, iar în locul lor s-au construit hipermarketuri, ca la noi –, Odessa încă arată gri, aproape la fel de gri ca Bucureştiul, pe alocuri, sau ca Varşovia; tot pe porţiuni, recunoşti Estul de la o poştă, are o „culoare“, un „miros“ specifice, babele din Serbia sînt identice cu alte noastre, însă cartierul Ferentari e un lux faţă de Karosta, un loc devastat care a aparţinut de fosta Uniune Sovietică şi care acum pare să nu mai aparţină de nimeni, descoperi parcă ceva din Franţa pe străduţele şi în cafenelele de pe lîngă Grădina Icoanei, ajungi în Piaţa Victoriei, treci pe lîngă Guvern şi „auzi“, fără să vrei, vocile Rezistenţei din Georgia. Brusc, nu mai eşti prins în capcana realităţii tale „româneşti“, a viziunii tale, nu te mai simţi izolat, aparţii unui continent, unei lumi.  

Nordicii

 Poate că am eu o problemă cu nordicii, cu sensibilitatea lor aparte, şi sînt anumite lucruri care îmi scapă. Într-o şcoală din Finlanda, Ulla, o profesoară în pragul pensionării, predă la o clasă a IX-a – elevi „cu nevoi speciale“. Copiii – fete masive, cu ochi albaştri şi o privire glacială şi băieţi blonzi care te duc cu gîndul la echipa naţională de hochei a Finlandei – sînt rebelii, inadaptaţii. Nu sînt copii „răi“, în accepţiunea românească a cuvîntului, doar indiferenţi şi plictisiţi. Nu vor să înveţe, au mici răbufniri, iar în eseurile lor scriu că „şcoala e de rahat“. De altfel, şcoala lor este un loc total lipsit de personalitate, o clădire cenuşie cu dotări standard, într-un decor hibernal – o iarnă care pare să dureze la nesfîrşit. Se întîmplă ca în filmele americane de tipul Dangerous Minds: profesoara reuşeşte în final să comunice cu ei şi să stabilească o relaţie de încredere şi de prietenie. Pe măsură ce trece timpul, iar locul iernii este luat de acea primăvară nordică care pare un mic miracol, copiii se dezvoltă în mod pozitiv, „se deschid“ asemeni mugurilor de pe crengile copacilor. Totuşi, nici înainte şi nici acum ei nu transmit nici un fel de emoţie. 

La fel sînt şi copiii ceva mai mici ca vîrstă, care se joacă „de-a vestul sălbatic“ într-un loc din Amsterdam special amenajat pentru ei – Little Country. Îşi construiesc căsuţe din lemn, apoi şi le dispută, se acuză unii pe alţii că şi-au furat jucăriile, se ceartă şi se împacă. Apoi vorbesc cu seninătate, dar nu cu inocenţă, despre problemele lor de acasă – un părinte bolnav sau şomer, un tată care a plecat şi nu s-a mai întors niciodată, o mamă care munceşte prea mult şi nu mai are timp pentru nimic –, de parcă ar povesti poveştile altora. Ai senzaţia că viaţa din aceste părţi ale continentului este închisă cu un oblon, dincolo de care nu distingi nimic în afară de umbre. Nici măcar cînd lucrurile sînt „la vedere“: o adolescentă tot din Olanda are o problemă cu părinţii ei pe care, în fiecare weekend, îi însoţeşte într-un camping „naturist“. Acolo, ei îşi scot hainele cu lejeritate, stau la plajă şi se joacă cu mingea împreună cu alte familii de nudişti. Fata în vîrstă de 13 ani nu poate să se dezbrace. Dincolo de pudoarea ei, nu înţelegem nimic din această poveste, decît că este una cu oameni goi.  

Complicatul suflet rusesc 

Nu la fel se întîmplă cu poveştile din ţările fostei Uniuni Sovietice, cu care rezonezi fără să mai cauţi alte explicaţii. Pătrunzi aproape fără voia ta în intimitatea lor şi e ceva acolo care vibrează şi te atinge. În Pit no. 8 (un film pe care mai mult ca sigur îl veţi vedea în toamnă, la Astra Film Fest) este vorba tot despre copii. Copii mineri. Taţii lor au fost disponibilizaţi de la minele de cărbune care s-au închis în Ucraina, iar acum ei scotocesc după cărbuni prin gropile de pe cîmp sau din spatele caselor, într-o regiune găurită ca un şvaiţer. De fapt, toată lumea sapă pentru a supravieţui: şomerii, pensionarii, femeile, chiar şi copiii. Yura, un băiat de 15 ani, a renunţat la şcoală şi a devenit cărbunar, pentru a-şi întreţine mica sa familie, alcătuită din două surori. Părinţii nu există, o mamă alcoolică care trăieşte cu un „unchi“ răspunde din cînd în cînd ameţită la telefon. Pentru cei trei copii, cea mai bună lume posibilă e Doneţk, „marele oraş“ din apropiere unde există McDonald’s. Aparent, e un „caz social“, în realitate, „trăieşti“ mai bine de un an împreună cu aceşti copii, participi la disperarea şi la speranţele lor. Eşti acolo.  

Şi Christoph Boekel, un realizator de film german, a fost la Moscova. Ba chiar s-a căsătorit cu o rusoaică şi, prin intermediul ei, a cunoscut o întreagă familie de intelectuali moscoviţi. Prima oară i-a filmat în 1993, a doua oară în 2009. Între timp, soţia sa a murit şi tot ceea ce i-a mai rămas lui Christoph au fost imaginile filmate şi ataşamentul lui faţă de aceşti oameni. Doctori, muzicieni, oameni de litere, cu poveştile lor de dragoste, munca lor şi micile realizări, relaţiile care se destramă, copiii care se nasc, reuniunile de familie şi chefurile stropite cu vodcă, discuţiile politice, intersecţii, revederi, toate pe fundalul unei oraş într-o continuă prefacere. După 15 ani, nu mai regăsesc locurile care au fost, ceva din Moscova de altădată şi din viaţa lor s-a pierdut iremediabil. Ei înşişi nu-şi mai găsesc un loc printre „ruşii de tip nou“ dintr-o societate lipsită de echilibru, totuşi rămîn aceiaşi oameni care se destăinuie cu sinceritate şi trăiesc cu intensitate fiecare moment. Te duc cu gîndul la marile filme ruseşti, la O piesă neterminată… (mai ales fiindcă mereu găsesc timp pentru muzică şi pentru pian) şi te surprinzi, după o vreme, gîndindu-te la ei ca la nişte vechi cunoştinţe „din străinătate“ pe care nu le-ai mai văzut de mult şi de care ţi-e dor. 

Occidentalii 

În ţările din Vest pare să fie o atît de mare plictiseală, încît totul devine estetizat şi simbolic. Fie că este vorba despre o trupă de dans şi un faimos coregraf sau despre un designer de origine japoneză care îşi găseşte ca sursă de inspiraţie cultura tradiţională, fie că e vorba despre şapte naşteri filmate într-o maternitate din Belgia şi de primele momente de viaţă, previzibile şi identice, ale celor care tocmai au venit pe lume ce se reunesc sub titlul Beginnings, sau despre dorinţa unor britanici de a-şi îngropa morţii în afara cimitirelor, „în natură“, în grădina din spatele casei sau în pădure, de multe ori ai senzaţia că priveşti un univers convenţional (de altfel, impecabil redat în imagini), cu reguli autoimpuse.  Cîteodată, realizatorii de film din Vest îşi dau seama de asta şi de aceea „se mută“ mai la Est, în căutarea unor lumi mai pitoreşti şi a unor subiecte „exotice“. Un austriac se plimbă cu trenul de la Bucureşti la Viena şi încearcă să-şi prezinte în treacăt personaje din frînturi de conversaţii şi din întîmplări mărunte „de călătorie“. Sînt aici ţiganul român care se întoarce de la furat, tînărul din Republica Moldova care îşi caută de lucru în Occident, beţivul român „de tren“ care are în geantă citirica austriacă, canadianul gay care vizitează Europa de Est şi americanca din părinţi români, născută în State, care nu ştie româneşte. Tipologii schiţate la mod superficial, parcă fără miză. O regizoare nemţoaică însoţeşte o fată din Chişinău, studentă la Berlin, care se întoarce acasă în vacanţă ca să-şi viziteze familia. Pe drum, fata, anostă şi lipsită de personalitate, îşi spune „poezia“ despre neşansa de a se naşte în Republica Moldova şi şansa de a studia în Occident. Acasă, totul e artificial: tatăl, revederea cu prietenele care nu au avut acelaşi noroc, călătoria la rudele de la Tiraspol – un loc fabulos, dar care în acest film nu-ţi transmite nimic. Un danez aduce nişte ardeleni, aleşi la întîmplare, la Copenhaga, ca să împartă ziare. Doi italieni care cred că ţiganii din Italia sînt pe trend caută la Călăraşi un bulibaşa şi-i iau un interviu, cu „Răpirea din serai“ în spate. Tot un trend este şi acesta: a veni cu fonduri din Vest şi a face filme în Est despre oameni cu care realizatorii nu reuşesc să comunice şi despre o lume pe care nu o înţeleg.   

În Est 

Polonezii îşi prezintă corect lumea lor care pare mai aproape de Occident decît oricare alta din Est. Şi maniera de realizare a filmelor începe să semene cu cea occidentală. Din fericire, încă nu duc lipsă de subiecte. La Cracovia, grupuri de turişti străini cască gura în faimosul cartier Nowa Huta şi învaţă de la ghizii polonezi, care îi plimbă cu Trabantul, un ABC despre viaţa în comunism. Te întrebi de ce nimeni nu a avut o astfel de idee în Rahova sau Berceni. O mică „sectă“ trăieşte fără să mănînce, doar cu energie solară. Nu te lămureşti dacă nu cumva trişează şi mănîncă pe ascuns. Alţi realizatori polonezi îşi recuperează trecutul sau se concentrează pe problematici urbane, cum ar fi o „tabără de seducţie“ pentru tinerii bărbaţi fără succes la femei.  

Cehii exploatează şi ei la maximum comunismul defunct, dar parcă sînt mai inventivi. Realizatorii din fosta Iugoslavie încă scormonesc rămăşiţele războiului. În general, lumile din Est, mai ales cele din Balcani, sînt „negre“: şomeri, inadaptaţi, cerşetori, ruine, mizerie, cei care pleacă, cei care se întorc, realism dus la extremă. Totuşi, undeva într-o poiată din Muntenegru, dintr-un ou ca oricare altul vine pe lume un cocoş. O vreme, el trăieşte o liniştită viaţă cocoşească în ogradă, cu vanităţile şi orgoliile ei. La un moment dat, pleacă într-o scurtă călătorie, la un festival dintr-un orăşel din apropiere. Aici, una dintre principalele distracţii este un concurs de tras la ţintă cu flintă într-un cocoş care pluteşte pe o platformă, la oarecare distanţă, pe apa unui rîu. Cocoşul îşi dă obştescul sfîrşit, lăsînd în urmă lumea noastră, cu vanităţile şi orgoliile ei. Parcă e loc şi de puţin umor. 

Publicul românesc nu are un gust format în ceea ce priveşte filmul documentar. De multe ori, el confundă documentarele bune cu programele de televiziune, de altfel interesante şi educative, de pe posturi de tipul Discovery Channel. Sau îşi închipuie că subiectul (mai ales dacă este intens promovat) e totul sau că filmele alcătuite din nişte interviuri ilustrate, pe alocuri presărate cu preţiozităţi sau metafore, sînt documentarele de valoare. Festivalul de la Sibiu Astra Film promovează documentarul „de autor“ şi filme care îţi oferă o deschidere spre lumi la care altfel n-ai avea acces decît ca un „turist ocazional“. Şi fără de care n-ai putea pătrunde în profunzimea lucrurilor ca să-ţi înţelegi propria lume.