CNC – regulile jocului
- dialog cu Răzvan GEORGESCU, regizor de film documentar -
N-am discutat cu Răzvan Georgescu în calitate de documentarist care lucrează şi este cunoscut mai degrabă în afara graniţelor ţării – filmul său, Testimonial, a fost premiat la Prix Europa 2008, unde a cîştigat trofeul pentru cel mai bun documentar TV –, ci în calitate de membru al comisiei de selecţie la secţiunea de film documentar a concursului organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei în acest an, încercînd să pătrundem în interiorul unui sistem care a fost blamat şi contestat de-a lungul timpului, dar şi să evaluăm perspectivele filmului documentar românesc.
Ca documentarist, aţi lucrat mai mult în afara ţării şi aţi avut mai puţin tangenţe cu sistemul de finanţare de aici. Care au fost intenţiile dvs. în momentul în care aţi acceptat să faceţi parte din comisia de selecţie a concursului CNC?
Am acceptat această invitaţie pentru că, în primul rînd, m-am bucurat sincer că aveam o ocazie de a arunca o privire peste cele mai noi proiecte de filme documentare româneşti şi de a contribui la identificarea celor mai bune dintre ele. În al doilea rînd, fiind propus în acelaşi timp de către trei asociaţii profesionale pentru această sarcină, am considerat că nu o pot refuza, iar în al treilea rînd, recunosc că m-am simţit obligat faţă de instituţia CNC-ului, cu care avusesem o colaborare bună la ultimul meu proiect realizat cu participare românească (în care CNC-ul a fost implicat cu o contribuţie de aproximativ 15% din buget). CNC-ul românesc este în contextul instituţiilor de gen din răsăritul Europei una care girează totuşi nişte fonduri serioase şi care a finanţat şi multe proiecte valoroase. Cu atît mai mult am considerat că invitaţia de a contribui la procesul de jurizare a proiectelor trebuie onorată şi luată în serios.
În timpul jurizării, aţi adresat o scrisoare ministrului Culturii prin care solicitaţi anularea concursului aflat în derulare, din cauza unor vicii de procedură. Unul dintre motive a vizat diferenţele suspect de mari între notele acordate de dvs. şi cele ale celorlalţi doi membrii ai comisiei. Conducerea CNC invocă faptul că orice jurizare este subiectivă, însă n-ar trebui să existe nişte criterii comune în ceea ce priveşte valoarea conţinutului unui proiect? Toate aceste filme sînt realizate din bani publici şi atunci apare întrebarea: de ce documentare avem acum nevoie în România?
Mărturisesc că citind cele 35 de proiecte am fost contrariat să găsesc o preocupare obsedantă pentru teme legate de istoria naţională, pornind de la geto-daci, trecînd prin Războiul de Independenţă, pînă la Regina Maria sau la ororile comunismului. Gradul de noutate mi s-a părut deseori mic, iar atunci cînd el era mai semnificativ, conotaţiile naţional-patriotico-festiviste, în modul de realizare propus, erau uneori destul de iritante. În plus, şansele ca aceste filme să circule internaţional le consider practic inexistente. Să nu mă înţelegeţi greşit: cred foarte mult în necesitatea documentarului istoric, mai ales în România. În societăţi haotice el reuşeşte uneori să dea repere, inspiraţie şi curajul de a aborda probleme neplăcute. Dar şi mai mult cred că aceste documentare trebuie să-şi reînnoiască limbajul, să se modernizeze, pentru a avea un impact semnificativ, mai ales în rîndul tinerei generaţii.
Recunosc că nu cred în scenariile de documentar scrise pînă la ultima virgulă, care descriu pînă şi intonaţia protagoniştilor. Acest gen de scriitură nu are cum să funcţioneze la documentar, cel puţin aşa cum îl înţeleg eu. Multe proiecte par însă să fi fost scrise de scenarişti de filme de ficţiune. Mi-a fost deseori greu să îmi dau seama dacă dialogurile articulate en détail în aceste scenarii reprezentau protocolul unor convorbiri care avuseseră loc cu adevărat, dacă se bazau pe documente sau dacă erau doar invenţii şi speculaţii în slujba unei teze. Regizorii în cauză nu au specificat acest „detaliu“ de meserie.
O singură temă a istoriei recente a avut o abordare, după părerea mea, mai modernă, consecventă şi cu adevărat interesantă. Este vorba de filmul lui Hanno Höfer, în opinia mea unul din cele mai bune proiecte de documentar la acest concurs (nu, nu îl cunosc personal pe regizor şi nici cu firma producătoare nu am avut vreodată de-a face!). Pornind de la un detaliu aparent minor (crema Gerovital) el desenează o frescă uluitoare a unei imense, subtile şi hilare înscenări. O adevărată „demascare“, cu implicaţii universale şi care reuşeşte să ne pună pe gînduri şi, deopotrivă, să ne pună tuturor o oglindă în faţă. Proiectul a avut şansa să intre în cele din urmă printre proiectele cîştigătoare datorită notei mele mari şi a depunctării companiei Artis Film – la fel de misterioasă, precum şi ascensiunea ei prealabilă în punctaj – în urma unei autosesizări a Secretariatului tehnic sau a unei contestaţii din umbră la secţiunea de ficţiune.
În rest, mi-am dat seama că filmele de autor cu o puternică implicare personală nu au avut căutare la colegii mei din comisie. Este cazul unor proiecte pe care le cunoşteam (halal anonimizare!) de la diverse sesiuni de pitching europene. Unul dintre ele, care primise mai multe finanţări externe, avea o abordare tehnică mai îndrăzneaţă (un documentar de animaţie). Acest proiect nu i-a convins pe ceilalţi membri ai juriului. A fost de altfel unul din puţinele proiecte ancorate cît de cît în actualitatea României moderne, postdecembriste, iar de la CNC acesta nu a primit nimic, din păcate.
În cele din urmă, aţi refuzat să semnaţi hotărîrea comisiei din care aţi făcut parte şi care certifica selecţionarea proiectelor pentru faza de finanţare.
Doresc să subliniez faptul că am refuzat să semnez hotărîrea finală a comisiei de selecţie nu numai din cauza diferenţelor de notare ale scenariilor, ci şi datorită stilului de jurizare impus – grăbit şi netransparent – care a dus practic la neverificarea punctajului dosarelor de proiect şi a procedurii obscure de desecretizare. Nu sînt adeptul anonimizării, dar dacă tot o facem, atunci să ne prefacem pînă la capăt că o luăm în serios!
Descoperirea ulterioară a mai multor greşeli de punctaj mi-a confirmat temerile şi mi-a zdruncinat încrederea în orice fel de hîrtie pe care ar fi urmat să o semnez. Dar se pare că o semnătură mai mult sau mai puţin nu contează, lucrurile merg oricum mai departe.
Pentru filmele pe care le-aţi realizat aţi obţinut de-a lungul timpului finanţări de la diverse fonduri cinematografice europene. Aţi fost şi evaluator al Programului MEDIA. De ce la ei lucrurile pot funcţiona într-un mod decent, şi la noi nu?
Înainte de a veni la Bucureşti, studiasem regulamentul CNC-ului care m-a cam nedumerit. Mi s-a părut extrem de stufos, cu un punctaj al producătorilor şi al regizorilor foarte complicat şi laborios. Din experienţa mea în alte comisii europene nu eram obişnuit cu o asemenea grilă sofisticată de punctare şi nici cu anonimizarea proiectelor. Dar acestea fiind regulile jocului la CNC, mi le-am asumat şi m-am concentrat asupra evaluării scenariilor. Nu aveam de unde să ştiu că nu va interesa pe nimeni motivaţia notelor mele şi că scenariile vor fi de facto doar un detaliu în procesul de selecţie. Aceasta a fost prima pilulă amară pe care am înghiţit-o.
Multe anomalii din desfăşurarea concursului provin de la anonimizarea aplicaţiilor. Teoretic doar Secretariatul tehnic format din angajaţii CNC (sic!) îi cunoaşte pe producătorii şi regizorii din spatele unui proiect, în timp ce juriul primeşte doar scenarii anonimizate. De fapt, totul este o mascaradă. În felul acesta, evaluarea dosarelor este lăsată pe mîna instituţiei CNC fără un control real extern, iar membrii juriului de scenarii – anonimizate! – sînt puşi să valideze acest punctaj. O aberaţie. În plus, mă întreb după experienţa aceasta, oare cum reuşeşte un tînăr documentarist român să pătrundă pe piaţă, să debuteze? El se pierde în această junglă de puncte şi anexe. Convingerea mea este că un sistem de evaluare şi notare mai simplu, dar bazat pe criterii clare de valoare împărtăşite de către toţi participanţii la acest proces de selecţie – aplicanţi-producători, regizori, evaluatori, funcţionari – este mai eficient şi mai puţin pasibil de manipulări şi interpretări. Condiţia este bineînţeles ca membrii juriului să fie de bună-credinţă şi să aibă expertiza reală, recentă şi necontestată în domeniu. Un asemenea sistem presupune însă o cultură a dialogului civilizat între profesionişti, o reflecţie matură asupra genului documentar, dar şi o ancorare a lui în societate, în şcoli şi instituţii de învăţămînt, precum şi în discursul public al televiziunilor autohtone. Dacă toate acestea s-ar putea să se întîmple în România cu filmele de ficţiune, sînt convins că ele nu se întîmplă cu filmele documentare.
În comunicatul CNC, după ce au fost făcute publice rezultatele, se spune aşa:
„De patru ani de zile, fiecare concurs CNC este urmat de comentarii şi diatribe care primesc audienţă în paginile presei. Invităm pe cei interesaţi să explice următorul paradox: De ce concursurile criticate şi negate imediat după anunţarea rezultatelor produc ulterior filme care sînt selectate şi premiate la cele mai prestigioase festivaluri internaţionale? De ce presa, pe de o parte, dă gir diatribelor la adresa concursurilor CNC pentru ca, ulterior, să laude filmele şi succesele provenite din exact aceleaşi concursuri!?”
Cum comentaţi?
Strategia de a se ascunde în spatele instituţiei şi a realizărilor pe care aceasta le-a obţinut datorită sesiunilor trecute (şi fără aportul actualei conduceri) reprezintă după mine o formă de evaziune, o scuză proastă pentru a nu se confrunta cu temele propriu-zise sau cu posibilitatea unei reforme. Ele necesită însă o dezbatere. În România, ea nu poate fi decît publică.
Este acum documentarul românesc un gen cinematografic auxiliar în raport cu filmul de ficţiune?
Am impresia că, la actuala sesiune de concurs, genul documentar a fost mai degrabă o păşune cu iarbă grasă pentru producătorii de filme de ficţiune şi că pe această păşune
s-au dus lupte milenare. Pe cea de la ficţiune, ţăruşii sînt deja prea bine împlîntaţi. Aproape toţi cîştigătorii acestui concurs de documentare sînt consacraţi ai filmului de ficţiune, nicidecum împătimiţi ai documentarului. Asta se vede şi în abordarea temelor şi în calcularea bugetelor.
Pe de altă parte, nu am nici un dubiu că filmul documentar este considerat în România drept un gen minor. Dovadă este şi numărul tot mai mic de documentare sprijinite de către CNC. În 2007 au fost 10 proiecte, în 2008, 8 proiecte, în 2009 nici unul (în lipsa unui concurs), iar anul acesta vor fi doar 6 proiecte.
În condiţiile în care CNC-ul este principala sursă de finanţare pentru producătorii de documentar, care sînt perspectivele genului şi ale companiilor specializate din România?
Sumbre. Imaginaţi-vă următoarea situaţie: un autor de filme documentare care face filme, deoarece pur şi simplu trebuie să le facă, pleacă în căutarea unei finanţări. Cheltuieşte o groază de bani pentru diverse workshop-uri europene de specialitate, este preocupat de rolul lui în interpretarea realităţii într-un film documentar, îşi verifică mereu discursul şi deciziile. El nu se poate ascunde în spatele ficţiunii sau a artificiului artistic. El este permanent judecat şi cîntărit conform datelor istorice şi măsurabile ale realităţii. Aşadar, acest autor de filme documentare ajunge, după un lung periplu, în cele din urmă să aplice la CNC. Dacă are ghinion, el este evaluat aici de către o comisie care nu are nici în clin nici în mînecă cu meseria în care el pune atît de mult suflet şi avînt. În plus, la CNC el intră dintr-odată în competiţie directă cu regizori al căror punctaj foarte mare este obţinut exclusiv datorită unor filme de ficţiune. Din acest moment, orice competiţie justă bazată pe criterii comune este escamotată, iar regizorul mai mult sau mai puţin consacrat de filme de ficţiune cîştigă şi la documentar. Ca atare se impune neapărat decuplarea documentarului de calcularea punctajelor cu proiecte de ficţiune prin schimbarea regulamentului şi a legii.
Care ar putea fi alternativele la CNC în ceea ce priveşte finanţarea filmului documentar în România?
În primul rînd, stau şi mă întreb dacă televiziunile autohtone au o politică coerentă şi modernă de sprijinire a genului documentar. Există un dialog constructiv între ele şi CNC? Nici nu prea îmi aduc aminte să fi întîlnit prin Europa, Canada sau în America redactori de la TVR sau reprezentanţi ai CNC-ului preocupaţi de sprijinul pe care l-ar putea ei acorda autorilor de documentare români sau de racordarea instituţiilor lor la practica coproducţiilor sau a cooperărilor internaţionale. Colegii lor de la instituţiile similare europene – şi nu numai din ţările bogate – o fac cu dăruire şi pasiune. Din cîte ştiu, nici redactori ai TVR-ului, nici reprezentanţi ai CNC-ului nu au considerat necesar să se deplaseze măcar la sesiunile Discovery Campus sau EURODOC organizate la Timişoara de către Asociaţia Documentor. Pentru crearea acelei culturi a dialogului şi profesionalizarea genului documentar participarea lor este însă esenţială.
Pe de altă parte, mă întreb de ce nu am auzit încă de iniţiative de creare a unor fonduri cinematografice regionale în România? De ce nu se discută un plan pentru un fond, hai să-i spunem , „Transilvania”? De ce este nevoie de un monopol centralizat al CNC-ului? De ce toate fondurile cinematografiei româneşti trebuie gestionate de către o singură instituţie? Sau de ce nu se discută, de pildă, despre o iniţiativă de creare a unui fond cinematografic în vestul ţării cu participarea României, a Ungariei şi a Serbiei? Modele de finanţare cu fonduri combinate de la Uniunea Europeană şi de la bugetul ţărilor participante ar exista, la fel şi cazuri de precedent în Europa. Nu ar fi normal ca acest gen de preocupări să intre într-o viziune mai amplă a rolului pe care Centrul Naţional al Cinematografiei ar trebui să şi-l asume?!