Spre vest prin nord-vest

Cei care susţin că între Ardeal şi Banat nu-i o mare diferenţă şi că, în esenţă, este vorba despre acelaşi spirit, dar şi despre oameni la fel, se înşală. Am sosit la Timişoara direct de la Cluj, cu acel grai cîntat cum nu mai auzi nicăieri prin Ardeal încă răsunîndu-mi în urechi, stăpînită de acea lentoare pe care n-o mai întîlneşti în altă parte, închipuindu-mi că viaţa e alcătuită de fapt mai mult din momente de răgaz decît din celelalte şi că e ceva firesc ca semafoarele să încremenească minute în şir pe culoarea roşie, pentru ca oamenii să se întîlnească şi să stea la taclale în intersecţii. Ne-am oprit la Oradea, în curtea unui cuplu de profesori care se plîngea de reducerile salariale, în timp ce nu mai pregeta să umple masa cu de toate şi să insiste să rămînem peste noapte, căci „aveţi timp să ajungeţi şi mîine“. Am intrat în Banat pe un drum peticit ale cărui gropi transversale se adînceau ca nişte riduri de expresie pe o frunte încă tînără (n-o să-l mai repare nimeni niciodată, fiindcă pe aici va trece cîndva autostrada, poate într-un alt secol). În dreapta lui era graniţa, dincolo Banatul sîrbesc, traversam o cîmpie atît de plată încît pe lîngă ea Bărăganul pare vălurit şi simţeam o căldură jilavă care mă ducea fără să vreau cu gîndul la o livadă de smochini, la fel cum centrul Aradului, pe care l-am văzut doar în fugă, mi-a amintit, tot fără motiv, de gustul unei dulceţi zaharisite. În sfîrşit, am ajuns la Timişoara pe la asfinţit, odată cu o invizie de musculiţe care, de regulă, îşi fac veacul prin zone mlăştinoase şi am nimerit într-o oază de muzică, de culoare. Era efervescenţa oraşului „de sîmbătă seară“. 

Viaţa din Banat are cu totul alt ritm decît cea din Ardeal. Există şi aici o lentoare, dar pare cumva programată şi are în ea ceva nemţesc, poate din cauza unei mai mari apropieri de Viena decît de Budapesta, în alte vremuri, fiindcă în Banat se păstrează mult mai bine atmosfera de provincie de imperiu, decît în Ardeal. Uneori e încărcată de mîndrie locală, alteori pare caricaturală, iar atitudinea şmecheroasă bănăţeană seamănă pe undeva cu cea din Bucureşti. Poţi întîlni oameni pe stradă care se uită prin tine cu un aer superior, nu-ţi răspund la întrebări, nu vor sau nu ştiu să te îndrume – ceea ce-ţi poate crea iniţial un şoc, după excesul de politeţe şi comunicare de la Cluj. Timişorenii ştiu să păstreze distanţa, însă oraşul în sine, forfota perpetuă la ore indecente, cînd presupui că toţi ar trebui să fie la muncă, blocajele de trafic, micile afaceri pe care le întrezăreşti în discuţii, prieteniile interesate sau marile afaceri pe care doar le bănuieşti dubioase, investiţiile masive ale italienilor care aproape că au devenit aici o a doua comunitate, dar şi intelectualii de marcă priviţi ca icon-uri culturale ce fac parte dintr-o elită mult mai bine închegată decît în oricare mare oraş din România, spectacolele de teatru şi jazz-ul, orchestra Filarmonicii care cîntă în aer liber şi pe gratis, pentru „popor“, toate acestea şi multe altele îţi dau o stranie senzaţie „de capitală“. 

Totuşi, Banatul nu înseamnă doar Timişoara, însă şi viaţa „la ţară“ sau din oraşe mici, cum ar fi Jimbolia, mi s-a părut pur şi simplu altfel faţă de stereotipurile româneşti cu care ne-am obişnuit. N-aş putea spune în ce sens, fiindcă dacă eşti doar în trecere, vei avea în permanenţă sentimentul că este ceva care îţi scapă, ca şi cum călătorului obişnuit nu i s-ar permite să rezoneze cu spaţiul. M-am întors din Banat cu o uşoară frustrare, ca atunci cînd întîlneşti o exotică broască ţestoasă din care nu vezi decît carapacea, adevărata ei făptură rămînînd ascunsă înăuntru. 

La Lugoj,  pe marginea drumului 

Pentru prima oară la Lugoj, căutăm un loc de dormit. Ne oprim la o terasă în centru, cu un aer de vacanţă, dar cu mese goale – probabil că e prea scumpă pentru localnici, în vremuri de criză. Ne conversăm cu fata care serveşte, nu ştie nici o pensiune, dar se va duce să-şi întrebe şefii. De la o masă din apropiere se ridică un bărbat bronzat, între două vîrste, a cărui atitudine relaxată îi trădează bunăstarea. E străin şi în acelaşi timp de-al locului. „Notează număr de telefon!“, spune. „Vă trimit la Alimeri... să spuneţi că sunaţi din partea lui Giovanni de la Perroni! E bun prieten cu mine. Are preţuri mici, condiţii extra!“, îşi ţuguie buzele ca să-şi pupe demonstrativ degetele împreunate. E un gest pe care nu l-am mai văzut de mult. 

Ne întoarcem de unde am venit, adică spre Timişoara. La intrarea în oraş e o zonă industrială părăsită. Hale cu geamuri sparte, grămezi de fiare, buruieni crescute anapoda printre resturi de zidărie, o şină îngustă de tren şi o copertină de-un roşu prăfuit: Alimeri – pensiune turistică. „La o sută de metri de Peco“, aşa cum ne-a indicat italianul. O curte betonată şi mese lungi din lemn, sub copertină. Pensiunea, o clădire pătrăţoasă cu un etaj, seamănă cu un cămin de nefamilişti. E o parte integrantă din peisaj, vom avea un „sejur“ postindustrial. Ce succes ar avea o asemenea idee la străini! Uşa e larg deschisă, perdeaua din fîşii lungi de plastic colorate flutură uşor în bătaia vîntului de seară. Huruitul necontenit al TIR-urilor de pe şosea are ceva apocaliptic, mi-aminteşte de un film SF – Războiul lumilor. Intrăm. Înăuntru, însă, e un Hitchcock în toată regulă. În semiîntuneric, vedem o sală de mese, cu feţe de masă în carouri, un bar cu tejghea şi băuturile mierii din sticle sclipind misterios, un culoar şi inscripţii în germană care indică toaleta (toate par made in RDG), o scară care duce la etaj. Ciocănim în tejgheaua barului, strigăm, nu apare nimeni. Doar undeva, ceva scîrţîie prelung. Un început perfect pentru un thriller. 

Trec aproape zece minute şi, în sfîrşit, îl cunoaştem pe proprietarul şi unicul angajat al stabilimentului. „Prietenii lui Giovanni, nu-i aşa?“ Îşi şterge serviabil mîinile de pantaloni, suspansul dispare, e cel mai prietenos şi inofensiv bănăţean pe care l-am întîlnit pînă acum. „N-aţi văzut pancarta de pe şosea, cu Alimeri?“ Oftează. „Ştiam eu că nu se vede... ar trebui să fac alta, dar de trei ori am pus-o pe asta şi de trei ori mi-au suflat-o TIR-urile! N-are nici un rost.“ Ne arată camera şi se poartă de parcă tot timpul s-ar scuza de ceva. E mică, îmbîcsită, n-are televizor, doar două paturi cazone, o măsuţă şi un şifonier uriaş. Old style. „Baia e la capătul culoarului, pentru dame pe stînga, are şi duş, de toate... rămîneţi?“, întreabă uşor temător. Condiţiile sînt departe de gestul cu pupatul degetelor al lui Giovanni, dar rămînem. E prea multă atmosferă aici ca s-o ratăm. 

De mîncare are doar „ceafă, cotlet şi mai am nişte polonezi deosebiţi, nu ca ăştia de la Alimentara!“. De acord cu polonezii. Îşi şterge din nou mîinile de pantaloni. „Mă duc să curăţ nişte cartofi.“ Putem sta afară, la o bancă din lemn? „Nu, nu afară că e praf, am lucrat în curte toată ziua, recondiţionez mobila din camere... muncitorii ăştia îşi mai încălzesc ceva pe cîte un reşou de-al lor şi o strică!“ Aflăm că principalii muşterii ai pensiunii sînt, de fapt, muncitorii care lucrează în zonă. Acum nu e nici unul, la final de săptămînă pleacă acasă. Pînă la urmă, oftează şi şterge o bancă de lemn cu o cîrpă. Apoi dispare în bucătăria de unde îl auzim cum fluieră şi toacă ceva. Singurătatea lui începe să ne apese. 

„Am fost plecat în Germania multă vreme, de ce n-oi fi rămas? Dar ştiţi cum e, ţi se face dor şi te trage aţa spre ţară. Am două fete acolo şi le-am zis că mă întorc acasă şi că tot pentru ele muncesc aici, că doar nu pentru mine. Pensiunea asta e a lor, de fapt. Ali-meri. Alina şi Maria. Poate o s-o vînd, dar acuma nu se vinde nimic. Sau s-o închiriez. Iarna mai mult mă costă lemnele s-o încălzesc, decît ce iau pe camere. Nu merge, chiar nu mai merge! Înainte aveam douăzeci de angajaţi, dup-aia cinci şi le tot ziceam aşa, în glumă: să vedeţi că rămîn eu singur! Şi singur am rămas. Mi-e urît, îmi ţiuie urechile de linişte şi îmi pare rău după angajaţi, că nu mai am cu cine schimba o vorbă toată ziua. Eu fac tot. Gătesc, spăl, fac curat... ce să vă zic? N-am timp nici să mor. Hai, tată, în Germania! Hai că vin, dar mai stau un pic să vedem ce se întîmplă... Să trăiţi bine! Nu aşa ne-au promis? Le-am zis la fete că eu personal nu le dau voie să se mai întoarcă în România. Îmi cer scuze că vă ţin de vorbă, poate vă deranjez... Mă duc, că se ard cartofii!“ Toată noaptea am auzit TIR-urile şi, pînă la urmă, zgomotele au devenit reconfortante, ca şi cum am fi fost într-un motel pierdut undeva în deşert, în Arizona, singura legătură cu civilizaţia fiind drumul şi maşinile lui. Totuşi, în România orice thriller eşuează într-un film minimalist, cu micile drame umane şi cu implicaţiile lor sociale. 

Un capăt de ţară 

Nicăieri timpul nu se scurge mai încet ca la Comloşu Mare, de parcă toate ceasurile ar rămîne în urmă, secundarele încremenind pe loc la răstimpuri, ca mai apoi să se urnească prin mici salturi indecise pentru a recupera ce-au pierdut. Ai senzaţia că viaţa de aici se desfăşoară în elipse. E prînz, e caniculă şi miroase a vară coaptă, deşi sîntem abia la începutul lui iunie. La cîrciumă e un singur beţiv, care îşi împarte masa cu vînzătorul plictisit. Vorbesc despre nişte facturi. În rest, străzile sînt pustii, comloşenii s-au ascuns în spatele porţilor, aşa cum Banatul e o ţestoasă uriaşă căreia nu-i poţi vedea decît carapacea. Un bătrîn pe o bicicletă se plimbă în sus şi în jos, măsurînd parcă ceva. 

Magazinul universal a rămas în picioare, doar că acum e vopsit în roz. Bufetul mai există doar cu numele, au dispărut mesele din tablă şi halbele soioase ale anilor ’80. Cîteva inscripţii, la oficiul poştal: „Folosiţi convorbirile cu înţelegere!“, „Folosiţi convorbirea cu aviz!“, „Folosiţi convorbirile cu taxă inversă!“. Ţîrîitul telefonului mobil pare cumva nelalocul lui. 

Satul Lunga, de fapt o stradă lungă, o prelungire a Comloşului pînă la graniţa cu Serbia. Aici e capătul de ţară. Sîntem pe urmele „femeii în roşu“, Ana Cumpănaş (Sage), care a plecat din Lunga în America, unde a devenit cunoscută prin relaţiile ei cu lumea gangsterilor, dar mai ales prin faptul că l-a trădat pe John Dillinger, „inamicul public no.1“. Casa ei nu mai există, e doar o parcelă de cîmp cultivată cu porumb, însă ar fi putut să fie aproape oricare dintre casele care mărginesc strada cea lungă. Toate par de la începutul secolului trecut. Lunga e un loc suspendat în timp, ireal, ai senzaţia că nimeni n-a plecat vreodată de aici undeva. Cîţiva copii costumaţi în vrăjitori şi prinţese, cu coifuri ascuţite şi cu rochiţe din perdea, se grăbesc spre şcoală, probabil la serbarea de sfîrşit de an. 

Ajungem la graniţă, bariera este chiar în dreptul ultimei case din sat. Cum o fi să locuieşti acolo? Dincolo de barieră e cîmp, o porţiune de drum de vreo 200 de metri, o gheretă şi o altă barieră de unde începe Serbia, se văd primele case, par să fie tot din Lunga, ca şi cum cele două bariere care delimitează bucata de pămînt a nimănui, pe care n-o tranzitează nimeni, e doar un detaliu lipsit de importanţă. Încerc să-mi imaginez ce reprezenta această graniţă în urmă cu 20 de ani, şi nu reuşesc. E prea multă linişte, doar zumzetul insectelor în iarbă. Doi grăniceri se apropie agale. Nu, nu vrem să trecem dincolo, sîntem doar în recunoaştere. Le povestim despre femeia în roşu. N-au auzit, nu sînt din Comloş, vin doar la muncă, apoi se întorc în satele lor. Unul dintre ei pare interesat, a citit despre Al Capone. Îşi duce o mînă la şold, cu cealaltă îşi şterge transpiraţia de pe frunte şi se uită cu o oarecare părere de rău la graniţa lor paşnică unde, de fapt, n-au ce păzi şi unde nu există nici un pericol pentru nimeni. Stăm la taclale de-o parte şi de alta a barierei. Categoric, în urmă cu 20 de ani aşa ceva n-ar fi fost posibil. 

Cimitirul din Lunga e în paragină, nu mai este împrejmuit de nici un gard, o poartă roşiatică din piatră duce spre nicăieri. Printre morminte cresc maci şi ierburi înalte. Multe dintre nume au fost şerse de pe cruci, le-a spălat ploaia, nu mai ştii care al cui mort este. Trecutul pare să nu-şi mai pună nici o pecete asupra prezentului, pur şi simplu nu mai există. Dispare. Şi atunci el poate deveni ficţiune.