Poveşti din cartierul meu

Calea Moşilor, stradă „nouă“, adică tronsonul dintre Bucur Obor şi intersecţia cu bulevardul Carol, nu mai are aceleaşi repere ca acum 30 de ani. Acestea au fost redefinite pe la începutul anilor ’80, atunci cînd s-au construit blocurile: biserica Olari a fost mutată undeva în spatele lor şi acum tronează în mijlocul unei parcări, iar în noaptea de Paşti, enoriaşii urmăresc slujba de prin balcoane; faimosul restaurant Odobeşti s-a redeschis pentru o vreme la parterul unui bloc, apoi a fost înlocuit de sediul unei bănci; bătrînul dud, care făcea umbră terasei aceluiaşi restaurant, a fost tăiat de mult; croitoriile, frizeriile, băcăniile au dispărut; pe drumul spre Obor nu se mai merge cu căruţa, iar piaţa în sine nu mai e pentru nimeni un spectacol. Noile repere, cele pe care le dai taximetriştilor cînd vrei să ajungi undeva anume, par lipsite de orice altă semnificaţie în afară de aceea de a desemna, pur şi simplu, un loc: „în faţă la Bancpost“, „pe colţ, la Pizza Hut“ sau „puţin mai sus de Mega Image, fostul La Fourmi“. Ca în orice cartier însă, există şi aici o comunitate care nu se raportează la ceea ce se întîmplă în Marele Oraş, ci la oamenii şi evenimentele din imediata ei apropiere – desfiinţarea unui butic non-stop, un nou magazin cu pantofi de firmă în care nu va intra niciodată nimeni, cursul valutar de la Exchage-ul vecinului nostru iranian căruia nu-i mai merge tocmai bine, căci are de gînd să-şi vîndă Jeep-ul, „iar s-a îmbătat Costică şi a făcut scandal de dimineaţă!“, „pe Bobiţă l-au luat hingherii“, astăzi la noi a plouat în toată regula, iar în Drumul Taberei n-a fost decît o răpăială de vară.  

Variantele lui Ion B.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Ion B., l-am văzut pentru prima oară la televizor, ca personaj al filmului documentar produs de HBO. Nu ştiu în care dintre ghenele de pe Calea Moşilor trăia – locul unde îşi ţinea preţioasele colaje, nu mi-a atras niciodată atenţia pe stradă, nu l-am auzit spunînd că-şi doreşte o bicicletă. Totuşi, Calea Moşilor era cartierul lui, în aceeaşi măsură în care este şi cartierul meu. I-am cunoscut în schimb pe Tomiţă, pe Omul cu şobolani, pe Lenuţa şi pe Grigore – cel care aduna cartoane.

Tomiţă locuia tot într-o ghenă, însă avea în grijă şi grădiniţa din jurul blocului, era „proprietatea“ lui. Adusese aici doi cîini dintre care Fetiţa i-a supravieţuit. Uneori, în zilele frumoase, ieşea la aer, pe un scăunel, aşa cum oamenii de la ţară ies pe banca din faţa porţii, îşi scutura preşurile şi pledurile din ghenă, dădea de mîncare la cîini. Dacă îi aduceai o sticlă mică de Scandic sau măcar o bere, te primea în „curtea“ lui şi vorbea mult. În rest, abia dacă te saluta. Nici el nu mai ştia cum de ajunsese „în sărăcia asta de ghenă“. Avusese o casă, „ cu acte, pe undeva, prin mahala“, pe care o pierduse. Avusese şi o femeie, dar nu mai ştia nimic de ea. De altfel, îţi povestea că l-au iubit femeile la viaţa lui şi că „a avut trecere la oamenii mari“. Pentru ei a muncit, dar „fără carte de muncă, că d-aia n-am şi eu acuma o amărîtă de pensie“. Îţi pomenea de numele unor ştabi pe care nu puteai să le verifici, doar ca să-ţi sugereze că a fost o vreme cînd acei oameni importanţi îi strîngeau mîna şi aveau nevoie de el, de Tomiţă. Cel mai mult îl durea faptul că la cei 70 şi ceva de ani ai lui se simţea total inutil. Cînd se cherchelea îţi cînta în franceză, cu o voce subţirică: „Parle-moi d’amour...“

Tomiţă îşi ura ghena din toată inima, deşi şi-o aranjase cu acelaşi respect cu care îţi amenajezi o casă – într-un colţ era bucătăria, cu blidele lui şi punguţele cu zahăr şi cu sare, într-altul dormitorul, cu saltea, pernă şi pătură. „Într-o zi o să mă găsiţi în ghenă, atîrnat de ţevile alea... să puneţi atunci o lumînare!“.

Nu l-a găsit nimeni atîrnat de ţevi; pur şi simplu a dispărut. Locatarii blocului s-au îngrijorat pentru o vreme, doctorul de la etajul IV chiar a chemat Poliţia şi a făcut demersuri ca să-l caute, însă îşi lăsase toate actele „acasă“, în ghenă. Cu timpul, lumea l-a uitat pe Tomiţă, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Doar uneori Fetiţa începe să latre fără motiv spre uşa ghenei care astăzi nu mai are nici un locatar.

Omul cu şobolani face de toate: mătură, spală, repară, o bate pe Lenuţa, nevastă-sa care apare de dimineaţă la bloc cu cîte un ochi vînăt şi burta ei mare, cirotică, aşteptînd maşina de gunoi, împreună cu alte femei de serviciu. În timp ce ele mestecă în pahăruţele de plastic cu cafea, de la butic, ea scoate sticluţa din buzunarul halatului. Trage o duşcă, rîde cu gura ei fără dinţi: „Ce să fac? Mă menţin tînără!“. Apoi îl supraveghează pe Omul cu şobolani cum cară tăcut tomberoanele cu gunoi. Pe la prînz, va avea şi ea treabă, cu spălatul covoarelor. Tratează cu muşteriii ei din bloc: „Cinci lei alea mai mari, un leu sau doi, alea mai mici!“. Întinde covoarele pe asfalt, în mijlocul parcării, se duce cu mersul ei împleticit după furtun şi după găleata cu detergent. În jumătate de oră e udă leoarcă şi rîde prosteşte de una singură.

„N-o mai suport pe Lenuţa! Nu vezi că-i beată tot timpul?!“, strînge din dinţi Omul cu şobolani. El nu bea decît seara, în afara orelor de program. Pînă atunci se abţine. Se uită la ea cum dispare după colţ, ca să-şi mai ia cîte o bere de la butic, în a doua parte a zilei. „Cum ia bani p-un covor, se duce şi-i bea! Nu se gîndeşte că are copii acasă?“. La un moment dat, preşedintele de bloc i-a dat afară şi pe el, şi pe Lenuţa. „Prea făceau scandal toată ziua!“ L-am reîntîlnit pe Omul cu şobolani într-un tren: vindea ziare. „Şi Lenuţa?“ S-a strîmbat şi şi-a întors privirea. „Trăieşte, dă-o-n sărăcia ei! Se menţine tînără!“ Grigore era o apariţie umilă, stranie, la ceas de seară, atunci cînd agitaţia străzii se mai potoleşte şi gunoaiele s-au strîns deja pe la colţurile blocurilor. Un bătrîn gîrbovit, trăgînd după el un cărucior. Pe măsură ce vizitează locurile pe care le ştie, cum ar fi uşile din dos ale magazinelor de pantofi sau ale supermarket-urilor, căruciorul se umple treptat de cartoane. Curînd, bătrînul aproape că nici nu se mai vede, ascuns în spatele unui munte de cartoane legate între ele cu sfori colorate, opintindu-se, trăgînd şi împingînd. Le duce acasă şi, mai departe, nimeni nu ştie. Grigore îşi face treaba, fără să stea la taclale, lumea e bucuroasă că scapă de cartoane, între el şi micii comercianţi există un soi de simbioză greu de înţeles. Se poate spune despre Grigore că e o parte integrantă din cartier, mai mult decît oricare altul.

Un timp, nimeni nu l-a mai văzut pe Grigore. Cartoanele s-au adunat în stive pe la uşile din dos, aşteptîndu-l, căci gunoierii nu se încurcă cu ele. Apoi, căruciorul a reapărut, împins de un tînăr înalt şi slab, cu umeri căzuţi, care îndeplinea acelaşi ritual. „E fii-su!“, a zis Lenuţa. Simbioza continuă dincolo de vieţile şi destinele oamenilor.
 

Buticarii

Mai demult, oraşul era paradisul buticurilor non-stop. Astăzi, pe Calea Moşilor abia dacă au mai rămas cîteva dughene pe care nu le-au dărîmat încă cei de la Primărie. „Ale ălora care au avut pile!“, zice unul dintre foştii proprietari de dughene care s-a mutat acum, temporar, într-o scară de bloc. „Coşmeliile alea nu dădeau bine! Dar la amărîţii de noi nu se gîndea nimeni. Că muream de cald vara, şi iarna ne încălzeam la reşouri, că ne certam cu toţi beţivanii care aveau spre dimineaţă chef de scandal sau cereau pe datorie. Că n-avem unde să mergem la toaletă decît dacă ne împrieteneam cu oamenii de prin blocuri... ce, asta era viaţă uşoară?!“ Un alt butic non-stop este întreţinut de un cuplu de vîrstă mijlocie. Ea vinde în timpul zilei, el noaptea, pînă-n zori. Probabil că nu-şi permit să angajeze pe cineva şi să plătească un salariu. Cei doi soţi se întîlnesc ca luna cu soarele. Se văd de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Atunci, îşi predau unul altuia cheile de la lăzile frigorifice cu îngheţată şi sucuri şi îşi zîmbesc obosiţi, cu tristeţe. Au o fată, studentă la o facultate de arte, într-un oraş al ţării. Probabil că atunci cînd, de două ori pe zi, privirile li se întîlnesc, se gîndesc amîndoi la ea.

Meseriaşii

Pe un colţ, între un mini-market şi o cramă cu vin de Tohani, este un mic atelier de „reparaţii haine din piele“ pe lîngă care poţi trece aproape fără să-l observi. Însă dacă vei avea curiozitatea să arunci o privire pe geam, îi poţi vedea pe cei doi „meşteri“, îmbrăcaţi în halate albastre, aplecaţi peste anticele lor maşini de cusut, plasate strategic într-un maldăr pestriţ de piei şi papiote de aţă de toate culorile, în vreme ce hainele muşteriilor, unele dintre ele vechi şi de peste 50 de ani, atîrnă din tavan ca şirurile de cîrnaţi într-o băcănie. Dacă te uiţi mai bine, ai senzaţia că hainele acelea vor prinde viaţă şi că, dintr-un moment în altul vor pune stăpînire pe atelier. E tot ce-a mai rămas din Calea Moşilor cea „veche“. Şi dacă tot ai descoperit acest loc, trebuie să intri ca să simţi măcar pentru cîteva clipe mirosul unui alt timp.

Îşi ridică privirea, păcănitul maşinii se întrerupe, celălalt încremeneşte cu acul în mînă. Acum nu se mai aud decît vocile zumzăitoare de la radio. Îi arăţi o mînecă descusută. Poate că nu vei mai purta niciodată jacheta aceea, însă e plăcerea de a le trece pragul şi a le da ceva de lucru. „E o nimica toată, dar nu pot s-o fac pe loc! Treceţi pe aici deseară? Sîntem pînă la şapte...“ „Deseară“ te recunoaşte şi se loveşte cu palma peste frunte. „Am uitat de dvs. Puteţi veni mîine. Pînă mîine, sigur o fac! O nimica toată!“ Sub fiecare maşină de cusut sînt cîteva sticle de bere, cumpărate „de la vecinii de la mini-market“. Totuşi, înăuntru nu miroase a beţie şi a pierdere de vreme, doar a piele şi a un timp trecut. În atelier, România nu a intrat în UE, doar a trecut cu seninătate printr-un regim comunist sau a rămas încremenită undeva, acolo.

A doua zi, îl prind pe meşter în faţa atelierului, la o ţigară. „E gata?“ Se scarpină în cap. „Nu e gata, că mi-a venit un client ieri cu o grămadă de joarse!“ Atelierul nu e al lor, că dacă ar fi... „Ţine de cooperativă, noi cîştigăm puţin, o nimica toată!“ Îmi zîmbeşte încurcat. Îmi vine să-i spun că poate păstra jacheta, că nu-mi mai trebuie, însă l-aş dezamăgi. Trebuie să creadă că lumea încă mai are nevoie de ei, că nu sînt inutili, ca Tomiţă, la 70 şi ceva de ani, uitat într-o ghenă, că între ei şi cei din cartier, care încă mai poartă haine vechi de piele, există un soi de simbioză. „Nu-i nimic. O să mai trec mîine!“ Se luminează la faţă. „Vă aştept mîine la orice oră! Mîine sigur e gata!“