Şuetă, la o ţigară

Cu ocazia închiderii, în luna februarie, a ultimei fabrici care încă mai producea țigări "Carpați", cea de la Sfîntu gheorghe, i-am invitat pe citiorii noștri, prin intermediul unui "Cu ochii-n 3,14", publicat în urmă cu cîteva săptămîni, să ne povestească amintiri, stări și senzații legate de "experiența" românească numită "Carpați".

Gabriel ROMAN
Am fumat „Carpaţi“...

Am fumat „Carpaţi“, îmi amintesc că îmi plăcea ideea că fumul tare = bărbatul tare = „Carpaţi“, deci. Fără „Carpaţi“ alunecăm spre o lume mai emo, mai spălăcită, toate îs spălăcite în ziua de azi, pînă şi alcoolul se bea responsabil, se fumează light, din oameni ne facem pui de gostat, de aceea nu mai fumăm „Carpaţi“ şi nici nu mai fumăm deloc, mîncăm legume... viaţa capătă din ce în ce mai mult gust de pui american şi pizza congelată.

Petru ALBU
„Ia şi tu una că n-o fi foc!“

Banditul ăla de Adrian era deja fumător vechi, cu toţi ăia 14 ani ai lui. Povestea că fuma de pe vremea cînd încă nu ştia să citească bine şi le zicea ţigărilor „scrapţi“, sugea cu înţelepciune din ţigara ţinută între degetele galbene. Am tras voiniceşte, gura mi s-a umplut de amar, ochii erau urzicaţi şi pieptul s-a umplut de beton. Rîdea căpreşte, blond şi superior, şi pe mine mă lua dracu’! Era prin ’70, Mureşul o luase razna şi veneau oameni din oraş să socializeze, să admire potopul şi curajul unora care traversau amazonul ăla noroios cu bărcile. Pluteau coteţe, paie, wc-uri, cadavre de animale, copaci...
Zece ani aproape că uitasem de „Carpaţi“, au fost anii de jocuri, de fotbal, alţi prieteni, alte preocupări. Apoi liceul cu nelipsitul „fumi-club“, statutul superior de membru participant, predarea cheii şi primirea bibanilor, apartenenţa vinovată la grupul care cumpăra dimineaţa „snopul“ de ţigări de la tutungerie, responsabilitatea de a cumpăni bine banii de corn cu iaurt ca să rămînă şi de viciu. Cornurile cu 25 de bani, cauciucate cînd erau proaspete şi fărîmicioase trei ore mai tîrziu, iaurtul „mic“ în borcan de sticlă verde. Sana şi chefir în sticlele miniaturale de lapte, „Făgăraş“ şi „smîntînă“ în cutii ceruite. Suta de grame de parizer în hîrtie gri sau maronie. Ciocolatele „Puişor“ sau „Lebăda“, „Scufiţa roşie“– alea rotunde şi „Eugenii“ abuzate de cremă.

Iulia GIURGIU
Frumuseţea aspră a timpului nostru

Aveam sarcina să perii de praf hainele tatălui meu. Pentru copilul care eram, mirosul tutunului adunat în buzunare şi în manşetele pantalonului deschidea o lume. O lume la care nu aveam acces, fiindcă acel lucru, interzis mie, era familiar tatălui, cel care deţinea autoritatea, definindu-se faţă de noi, ceilalţi, ca protector. Părinţii nu şi-au făcut niciodată un scop din a-mi explica nocivitatea tutunului, astfel încît am putut lesne identifica gestul fumatului cu un ritual al eliberării de norme, o exprimare a independenţei, care se impunea celorlalţi, spre a fi recunoscută.
Tatăl meu fuma „Carpaţi“ fără filtru. Pachetul acela din hîrtie albă, cu un desen vag verzui, reprezentînd coamele unor munţi. Nu trebuia să deschizi pachetul complet. Rupeai hîrtia cu grijă, la un capăt, ca să poţi extrage cîte o ţigară, împingînd în acelaşi timp cu degetul de dedesubt. Cîteva fire de tutun rămîneau în pachet în urma fiecărei ţigări. Cîteva fire ţi se lipeau pe buze...
Cînd tata s-a lăsat de fumat, pachetul de „Carpaţi“ a rămas, neterminat, pe pervazul ferestrei, în verandă. Era pentru părintele meu o provocare căreia i-a rezistat. Se iţeau dinăuntru cîteva ţigări uscate de soare, pe jumătate golite de tutun. Abia peste cîţiva ani, pachetul a dispărut de acolo.
Sigur că am început prin a fuma ţigări cu filtru, dar curînd am recurs la „Carpaţi“ fără, care erau „ţigara studentului“. Aş putea să spun că ţigara „Snagov“ însemna confort, în vreme ce „Carpaţi“ era rezistentă. Le înţepam cu un fir de iarbă, ca să iasă toxinele grele, pentru că nu apăruseră ţigările light... (ba, dacă îmi amintesc bine, exista ceva care se numea „Zefir“, cu miros de mentă, deosebit de neplăcut). La bibliotecă, la discotecă, la cursuri,… „Carpaţi“ fără.
În 1987, cînd am ieşit prima dată în Occident, am cărat cu noi o provizie cît mai mare de ţigări, evident „Carpaţi“, pentru că puţina valută pe care o deţineam era destinată benzinei. Astfel, am păstrat, fără să vrem, legătura cu ţara, al cărei suc amar îl purtam în măruntaie, vizitînd Domul Invalizilor, catedrala din Ulm sau Stefansdom... În München, un român refugiat, întîlnit din întîmplare, ne-a arătat sediul „Europei Libere“ şi ne-a dăruit 20 de mărci, după ce ne-a cerut un „Carpaţi“ fără, ca să-şi amintească de acasă. Dar tot acolo, intrînd în toaletele parfumate ale unui McDonald’s, pentru a economisi banii destinaţi călătoriei, am izbit neplăcut simţurile fine a două tinere care vîsleau din mîini disperate pentru a dispersa fumul greu de „Carpaţi“ pe care îl expiram neglijent.
După ’90, cu deschiderea spre Lume, am putut testa cam tot ce se afla pe piaţă în materie de ţigări. Dar reveneam mereu la „Carpaţi“, aşa cum te întorci la brînza de oaie cu mămăligă, după ce te îndopi cu mozzarella sau alt produs străin.
Faptul că ţigările „Carpaţi“ au dispărut este cît se poate de firesc. Au pierit odată cu timpul care le-a produs. Au fost dulcea noastră otravă din vremurile comuniste, lipsite de speranţă. Au dispărut treptat, pentru că nici apucăturile comuniste nu s-au stins brusc.
Ce m-ar consola acum, dacă m-aş apuca din nou de fumat? Otrava ţigărilor de azi este globalizată, peste tot aceeaşi. Nimic autohton, care să te ajute să intri în povestea ta. Pachetul meu de ţigări, rămas pe pervazul ferestrei, e legat de tinereţe, de frumuseţea aspră a timpului nostru. Nu mă aştept să înţeleagă aceasta o persoană care n-a fumat niciodată „Carpaţi“.