Părinţi şi copii

- despre cum se taie şi se reînnoadă cordonul ombilical -

Recunosc, am făcut parte dintr-o generaţie protejată. Astăzi, nu-mi mai dau seama ce înţelegeam noi din comunism (în anii ’90, între cele două lumi exista o separaţie mult mai clară), însă un fapt era sigur: petreceam mai mult timp cu părinţii decît petrec copiii de astăzi. Nu eram crescuţi de bone sau cel puţin nu se numeau bone, ci „femei“.  De pildă, „femeia“ mea de pînă la 4 ani era doamna Doncean de la III, o moldoveancă de la ţară, de pe lîngă Suceava, despre care nici acum nu ştiu cum de ajunsese de una singură într-un apartament de două camere din Militari, şi care mă tîra după ea la toate cozile din cartier. De fapt, prima mea amintire, de pe la 2 ani şi ceva, arată cam aşa: soare, blocuri, o coadă interminabilă care nu se mişca din loc, undeva la o mare distanţă în faţă un panou cu o ceaşcă aurie de cafea, pe un fond negru, la intrarea într-un magazin, miros de cafea, Maia – voinică, cu batic şi pardesiu crem, la coadă, eu de mîna ei, plîngînd, în jurul nostru vorbindu-se despre cafea. Care copil născut după 1990 se poate mîndri cu o asemenea primă amintire? De regulă, pe la vîrsta de 4 ani eram pasaţi şi în grija statului (mai întîi la grădiniţă, apoi la şcoală), dar tot familia era „celula de bază“. Mă refer la familiile normale, cu doi părinţi, care erau pe atunci parcă mai multe decît cele de astăzi – regimul nu admitea disfuncţionalităţi, iar riscul de a-ţi găsi marea iubire pe Internet nu exista.

La munte, la mare, în orice împrejurare

Concediile din anii comunismului rămîn memorabile, fiindcă există o serie de activităţi pe care copiii le făceau împreună cu părinţii, conform unui program prestabilit. La mare: ne trezeam la 8 ca să prindem cu toţii ultravioletele, apoi, ne prăjeam la soare, ne bălăceam, tata îşi cumpăra ţigări BT de la ţigănci, jucam jocuri cu mingea, făceam castele, mîncam clătite, iar gemul de caise amestecat cu nisip ne scîrţîia printre dinţi, ne întorceam la hotel, mîncam la prînz ce ne dădeau la cantină, tata cerea în plus chifle, ei beau bere, noi – Brifcor, dacă aveam noroc – Pepsi, părinţii trăgeau un pui de somn după masă, noi ne plictiseam, uneori ne jucam în faţa hotelului cu alţi copii cu părinţi care dormeau, mergeam din nou la plajă, mîncam lubeniţă sau piersici atît de coapte încît zeama ne lipea degetele şi trebuia să ne băgăm iarăşi în apă, mama stătea cu un prosop pe spate – se arsese de dimineaţă, apoi seara ne plimbam prin staţiune, jucam minigolf, mîncam cu toţii îngheţată, mergeam la Luna Park, noi ne dădeam în Tagada sau ne ciocneam cu maşinuţele, ei se uitau şi ne făceau cu mîna, ne întorceam la hotel, tata vîna ţînţari, mama cerea la recepţie să schimbe patul pliant, era abia ora 11, stăteam pe balconul care comunica cu alte balcoane şi ascultam ce-şi spuneau alte familii care în ziua ce tocmai trecuse făcuseră aproape aceleaşi lucruri, cu mici variaţiuni.   

La munte – făceam programare la gazdă, soseam, stăteam în camera cea bună cu vedere la stradă şi la Caraiman, dacă prindeam 23 august vedeam seara Crucea luminată, la baie era boiler, gazda ne atrăgea atenţia să nu facem apă pe jos, dimineaţa plecam pe munte, urcam la Gura Diham sau la Poiana Izvoarelor, ei beau bere, noi – Brifcor, culegeam zmeură, dacă nu trecuseră „pe traseu“ alte familii înaintea noastră care s-o fi cules, seara ceream zahăr gazdelor ca s-o mîncăm, ei stăteau la masa de sub nuc cu gazdele şi povesteau, noi ne plictiseam, ne plimbam prin staţiune, ne întîlneam cu alţi copii, în tabere, în treninguri bleumarin, care mergeau încolonaţi, mîncam îngheţată, a doua zi ne durea gîtul (sau făceam urticarie de la zmeură şi luam clorocalcin), uneori urcam cu telefericul la Babele, cumpăram brînză de la ciobani, le rugam pe gazde să ne depozităm brînza în frigiderul lor, gazdele ne procurau lapte de vacă, noi ne strîmbam şi spuneam că ne place mai mult „cel de Alimentara“, cîntam pe munte marşuri sovietice învăţate de tata în armată, ajungeam la Mălăieşti şi ne miram cum de nu era curent electric, urcam pînă la Omu, era frig, făceam poze cu Smena, a doua zi ploua, iar cînd plouă la munte, n-ai ce face, stai în cameră şi aştepţi să treacă timpul care a mai rămas pînă la finalul „sejurului“. 

Toate aceste amintiri sînt atît de mult legate de părinţii mei, încît nu-mi mai dau seama cît de mult fac parte din viaţa mea şi cît din a lor, de parcă timp de 10-12 ani am fi fost în permanenţă o entitate tricefală. În acelaşi timp, sînt amintiri comune pentru o generaţie, căci nu făceam nimic deosebit faţă de alte familii cu copii, în vremuri socialiste. Dacă nu era Venus, era Saturn, iar dacă nu era Buşteni, era Călimăneşti, dacă nu era urticarie, era amigdalită. Aceleaşi lucruri se întîmplă şi acum, posibil la Albena, în Creta sau la munte, în Alpi. Este vorba despre acea perioadă pe care, adult fiind, încerci să o recuperezi, amintindu-ţi detalii nesemnificative din micul univers în care figurile centrale erau invariabil mama şi tata.
 
O bulă care se sparge

Relaţia autentică dintre părinte şi copil nu durează mult, acum breşele apar mult mai devreme, însă esenţa lor e cam aceeaşi. La un moment dat, indiferent de afecţiunea pe care o acorzi sau cea pe care o primeşti, părinţii devin indezirabili – sînt doar acea alungire incomodă a ta de care ai vrea să de dezbari cît mai repede. E ca o bulă care se sparge. În momentul în care ai ajuns în afara bulei, împreună nu mai există, iar părinţii şi tot ceea ce propun ei, toate acele activităţi comune pe care le făceaţi înainte într-un mod firesc – de la a împărţi o masă şi pînă la a merge la supermarket – se transformă în situaţii jenante. Abia atunci observi că tata vorbeşte prea tare pe stradă sau că mama nu ştie să se rujeze, că nu te reprezintă. Cine sînt ei? Nişte străini.

Nu mai funcţionează nimic – nici relaţia de tip buddy între tată şi fiu, de tipul: „Hai să bem o bere şi să discutăm despre problemele tale!“, nici relaţia pisicoasă între mamă şi fiică, bazată pe sfaturi erotice spuse „pe ocolite“ şi pe schimbul de pantofi şi de rochii. Mi-am imaginat că pentru noi a fost mai greu: nu aveam pagină de FB, ci oracole, nu puteam să-l abordăm pe X pe mess, aşa că îl hipnotizam precum şarpele Kaa în curtea şcolii, trimiteam bileţele în loc de SMS-uri. Excesul de comunicare de acum n-a făcut decît să împingă vîrsta rupturii cu 2-3 ani mai devreme (adică pe la 12-13 ani), însă problemele au rămas aceleaşi. Cînd se atinge vîrsta critică, pentru un părinte timpul petrecut cu copilul său devine un coşmar – e în permanenţă mofluz şi irascibil, are pretenţii, însă nu mai are aşteptări de la tine, se enervează dacă îi cumperi ceva, însă e apatic dacă nu-i cumperi nimic.

Dacă îl iei cu tine în concediu, să te aştepţi la un dezastru, fiindcă tu nu eşti decît un înlocuitor detestabil pentru gaşca pe care şi-o doreşte atunci şi acolo. Poţi să fii sigur că atunci cînd vede un cuplu pe faleză se gîndeşte ce mişto ar fi să se sărute cu cutărică pe malul mării, că dacă îl laşi cinci minute în faţa hotelului va pleca aiurea şi că se va întoarce plin de frustrări, apoi se va uita la tine ca şi cum ai fi un personaj dintr-un film vechi, alb-negru. Psihologia puberului şi a adolescentului nu s-a schimbat odată cu tehnologia. Îi văd pe stradă, chiar dacă acum se îmbracă altfel, au căşti în urechi, îşi butonează telefoanele şi vorbesc la ele într-o romgleză cool – adolescenţi care bravează, însă de fapt nu ştiu unde să se mai ascundă de propriile umbre, iar cea mai mare problemă a lor este faptul că au părinţi care s-ar putea să-i găsească şi să-i tragă din gaura de şarpe înapoi.

Armistiţiul

Reconcilirea intervine după 20 şi ceva de ani şi treptat familia redevine „celula de bază a societăţii“. Familia cea nouă care tinde să o includă în ea şi pe cea veche. De obicei, părinţii sînt din nou indispensabili, în momentul în care copiii au la rîndul lor copii şi, astfel, li se redescoperă o utilitate. Şi chiar dacă nu au venit încă pe lume nepoţii, întotdeauna se va găsi o mamă care să te viziteze periodic în noul „cuib“, ca să gătească, să facă curat sau măcar să-şi dea cu părerea despre lustra cea nouă din dormitor sau despre jaluzele. Şi un tată care să-ţi recomande un prieten mecanic pentru maşină sau să-ţi bată un cui în casă, atunci cînd eşti prea ocupat cu jobul. Familiile se reunesc şi au tendinţa să se transforme în clan. Se stabilesc, totuşi, nişte reguli care să asigure o intimitate: mesele familiale de sărbători sînt din nou obligatorii (şi nu te mai uiţi tot timpul la ceas, sperînd ca timpul să treacă mai repede), însă va trebui să te împarţi între ai tăi şi ai lui/ei, locuinţele sînt separate, însă se acceptă vizite reciproce care să nu dureze mai mult de o săptămînă, vacanţele comune de odinioară nici nu intră în discuţie, doar dacă vin şi copiii care au nevoie de un supraveghetor permanent, eventual, ca să te recompensezi, le plăteşti alor tăi o excursie în Grecia, ca să „se simtă şi ei bine, săracii!“, căci în anii comunismului nu mergeau decît la Mamaia, „mai ţii minte, mamă, cînd ai făcut indigestie de la ciocolata aia chinezească şi a trebuit să ne întoarcem acasă cu 5 zile mai devreme, tocmai cînd s-a făcut vreme de plajă?“.
 
În ciuda regulilor de bun-simţ şi a unor limite pe care viaţa de adult le impune, există semne mult mai clare că părinţii s-au „reîntors“, iar influenţa lor e mai puternică decît oricînd. Acel cordon ombilical pe care te-ai înverşunat să-l tai în adolescenţă se reînnoadă de la sine, iar legătură pare una mai trainică decît cea din copilărie, aducînd cu sine un amalgam de sentimente cum ar fi recunoştinţă, duioşie, responsabilitate. Uneori, într-un mod inconştient, îţi alegi partenerii ca substituţi pentru mamă sau pentru tată. Îţi observi reacţii care-ţi trezesc amintiri vagi: parcă le ştii de undeva. Copiezi fără să vrei modelul lor în atitudinea faţă de propriii tăi copii, pentru că e cel pe care îl cunoşti cel mai bine (şi, în fond, n-a dat greş, nu-i aşa?). Şi, inevitabil, le repeţi greşelile, aşteptînd consimţămîntul lor. Conform unui sondaj mai vechi realizat de Reader’s Digest, sîntem pe primul loc în Europa la „vorbit cu mamele la telefon“.
 
În tot acest timp, părinţii sînt conştienţi că nu şi-au recuperat copilul pierdut, însă reconcilirea reprezintă pentru ei o perioadă de înflorire. Vor simţi din nou că le aparţii, de data aceasta cu un sentiment de mîndrie: ei te-au crescut şi te-au educat, tu te-ai „realizat“, ai un job bun, eşti la casa ta, te-ai căsătorit, ai la rîndul tău copii. Mărturii sînt toate acele fotografii pe care le poartă în permanenţă cu ei (sau le ţin la îndemînă într-un folder de pe desktop) pentru a le arăta unui eventual prieten vechi sau unui fost coleg de serviciu: „Ăsta e livingul lor...“, „Asta e maşina pe care şi-au adus-o din Germania...“, „Aici e la petrecerea de Crăciun, de la firmă...“, „Aici sînt în vacanţă, în Croaţia...“. Sau: „Hai să-ţi arăt poze cu ei, din America! Au plecat acum trei ani, mergem şi noi în vizită, la vară...“. Încă trăim într-o ţară în care o despărţire, de altfel dureroasă, poate fi pentru părinţii noştri un prilej de mîndrie.
 
Din nou împreună

Primele semne că părinţii încep să îmbătrînească sînt un şoc pentru copiii-adulţi. Devin, brusc, conştienţi de trecerea propriului lor timp şi de faptul că acea relaţie, cu suişurile şi coborîşurile ei, pe care însă se puteau baza într-un mod necondiţionat, indiferent de ce le-ar fi rezervat viaţa, are ceva atît de fragil. Şi că la un moment dat cordonul ombilical se va rupe definitiv, iar acum nu va mai fi nimeni de vină. În momentul în care realizezi toate astea, vrei dintr-odată să faci împreună cu părinţii tăi toate acele lucruri banale şi mărunte pe care nu le-ai făcut vreme de 10-20 de ani. Să bei cu tatăl tău o bere, să faci schimb cu mama ta de rochii şi de pantofi. Să mergeţi împreună la Venus şi să vă plimbaţi seara prin staţiune, să mîncaţi cu toţii îngheţată (mai puţin tata, căruia acum îngheţata îi face rău din cauza prafurilor pe care le pun ăştia în ea... unde-i îngheţata de altădată?). Să mergeţi la Buşteni, deşi Crucea nu mai e luminată de 23 august, iar ei nu mai pot să urce pe munte, dar nu-i nimic, veţi rămîne undeva, pe la poale, iar acel împreună de odinioară va căpăta din nou un sens. 

Pe o terasă de la Sinaia, o mamă în jur de 80 de ani şi o fiică de 60 stăteau la o cafea. Nu-şi vorbeau, doar îşi savurau cafeaua şi un moment de linişte, de familiaritate. Vor exista tot timpul lucruri care vor rămîne nespuse.