Brandul “Carpaţi”: merita să dispară?

Florin DUMITRESCU
publicitar

S-a mai spus: cei care în anii ’90 îi instigau pe oameni să strige „nu ne vindem ţara“ au dezmembrat-o bucăţică cu bucăţică. Drama industriei româneşti de tutun repetă istoriile unor produse/mărci emblematice ale României, cum ar fi „Aro“, „Cico“, „IOR“ sau „Gerovital“ (cel din urmă „reîntinerit“ de curînd, în urma unui îndelung proces între fabricanţii din Cluj şi Bucureşti care pare să se fi tranşat pentru clujeni ca prin... „Farmec“). Presa economică a scris la vremea respectivă despre toate acele scandaluri, dar... în zadar! Căpuşările, sifonările, dezasamblările care au urmat marii privatizări din industrie au găsit acoperire legală, chiar dacă uneori la limita infracţiunii. Paradoxul, pe care autorul acestor rînduri l-a mai enunţat, este că marilor branduri istorice româneşti le-a priit mai bine în perioada comunistă decît în actualul capitalism: atunci puteau fi susţinute prin politici de privilegiere, tocmai pentru că reprezentau mîndrii naţionale şi interese de stat.

Poate că un spirit întreprinzător va fi înregistrat la OSIM brandul „Carpaţi“, aşa cum s-a întîmplat cu „Eugenia“, „Brifcor“, „Pufuleţi“... Dar şansele carpatelor, mărăşeştilor şi snagoavelor să reapară pe piaţă, sub forma originară, de ţigarete populare, eventual produse de una dintre cele trei multinaţionale tutungereşti, e zădărnicită de tendinţa mondială de descreştere şi de descurajare a consumului de tutun. Oricîtă nostalgie şi farmec sentimental ar îngloba, brandul „Carpaţi“ pare condamnat pieirii, în măsura în care a reprezentat maniera românească (legată conotativ de era comunistă) de a fuma compulsiv, de nervi, de supărare pe viaţă, de foame chiar! Or, produselor de tutun li se mai întrevede azi un viitor, numai în măsura în care pot fi legate de un consum hedonic, huzuritor, de calitate. Reînvierea brandului „Carpaţi“ e posibilă numai în siajul unei mode sofisticate, gen Ostalgie, „luxury of misery“ sau „Gulag Glamour“. În plus, „Carpaţi“ are o problemă onomastică, ceea ce în cazul brand-urilor se transformă în problemă ontologică: „Carpaţi“ mai era totdată numele unui camion şi al unor praline de ciocolată fină (dacă nu cumva şi alte produse purtau acest nume): acest lucru se putea atunci, dar nu se mai poate acum...

Iulian COMĂNESCU
analist media

Ca mare fumător, dar mare fumător cu remuşcări şi planuri de renunţare, nu pot decît să mă bucur de dispariţia oricărui brand de ţigări, inclusiv „Carpaţi“. Altfel, ca business vorbind, „Carpaţi“ e încă un exemplu de perdant autohton, în faţa marilor branduri internaţionale, din motive destul de clare, inclusiv perioada „dubioasă“ prin care ţigara, şi-aşa ieftină şi populară, a trecut după anii ’90. Privatizarea „pe jumătate“ prin care pare a fi trecut fabrica de la Sfîntu Gheorghe, înainte de închidere, nu avea cum să fie susţinută de marii fabricanţi de ţigări, deoarece ei preferă brandurile internaţionale, mai rentabile: se ştie că România e una dintre puţinele ţări în care se mai vinde, de exemplu, Kentul „de doctori“, superlong, datorită istoriei, şi British American Tobacco ar prefera, cred, un volum de vînzări la o marcă sau un derivat cu răspîndire globală. Fumul de ţigară s-a pupat dintotdeauna cu amintirile şi nostalgia, aşa că nu poţi să nu simţi un pic de regret dacă ai tuşit vreodată în viaţa ta de la o „carpată“, o „mărăşească“ sau o „moartea pe schiuri“ („Bucegi“). Însă cum fumatul nu se mai poartă, probabil că ies din modă şi amintirile sau nostalgia. În termenii lui Platon, hidra din noi va purta o vreme doliu după „Carpaţi“, dar leul îi va da labe peste ceafă, iar raţiunea o va mîngîia pe cap, astfel încît va uita. Sper să nu trebuiască să o hrănim cu alte porcării ca să-i formatăm memoria.

Alexandru DUMITRESCU
director de creaţie, McCann Erickson

Ţin minte că una dintre reclamele româneşti care mi-au rămas în minte, chiar şi după ce peisajul media s-a aglomerat, era un panou la ţigările „Snagov“. L-am văzut în Gara de Nord, avea drept principal element vizual pachetul mare-mare şi nu era chiar bine tipărit. Dar titlul făcea toţi banii: „Mersi, le am pe ale mele!“.
Nu ştiu dacă asta a fost intenţia celor care au conceput panoul, dar mie mi s-a părut că replica rezuma perfect atitudinea unor oameni care – ca şi mine, de exemplu – au nişte preferinţe clare la care nu vor să renunţe. Inclusiv din rîndul mărcilor româneşti. Şi de atunci, cînd cineva îmi dă o sticlă de bere ceva mai de fiţe, eu ţin cu dinţii (chiar şi la propriu) de recipientul meu de bere autohtonă şi zic răspicat: „Mersi, le am pe ale mele!“.
Sînt convins că există suficienţi indivizi care ar fi ţinut cu dinţii (din nou, şi la propriu) de ţigările „Carpaţi, dacă cineva s-ar fi îngrijit să distribuie ţigările pe unde le cereau oamenii, eventual să facă mici îmbunătăţiri produsului şi ambalajului. Şi chiar ceva publicitate, cum au făcut „Rom“, „Napolact“ sau „Azuga“.
Dar să nu mai zic de publicitate, ca să nu credeţi că trag spuza pe turta mea. Există şi mărci care au rezistat şi o duc bine chiar şi fără multă investiţie în comunicare – cum ar fi „Eugenia“ sau „Săniuţa“. Iar în materie de ţigări, ca să compar mere cu mere, ştiu foarte mulţi oameni care se făceau luntre şi punte ca să facă rost de un pachet de „Assos“ din Grecia, cînd acestea dispăruseră o vreme de pe piaţa noastră. Şi care au răsuflat uşuraţi de îndată ce ţigările lor favorite le-au revenit în chioşcul de la bloc. Deci loialitate există şi aici.
Nu ştiu dacă treaba cu falimentarea fabricii de ţigări de la Sfîntu Gheorghe e o mare prostie sau o mare schemă a unor şmecheri care vor să cumpere brandurile ceva mai tîrziu, la un preţ de nimic. Dar, oricum ar fi, sper că marca şi produsul „Carpaţi“ să încapă pe mîna unor oameni care să nu le lase să dispară. Altfel, toate poveştile excelente care încep cu „Ţin minte şi acum, stăteam la o ţigară – pe vremea aia băgam Carpaţi...“ o să-şi piardă jumătate din farmec.