Prea ca la țară
- despre cum au „invadat” bucureștenii satele -
Prin anii ’80, noi, copiii „de Bucureşti“ ce ne petreceam o mare parte din vacanţe desenînd cu creta şotroane şi „Frunz“ pe asfaltul din spatele blocurilor, îi invidiam pe copiii care aveau bunici la ţară. În primele zile ale anului şcolar le ascultam fascinaţi poveştile despre animale ce ni se păreau la fel de fabuloase ca cele din fantasy-urile de astăzi – calul, vaca, porcul, caprele –, precum şi păţaniile cu băştinaşii de vîrsta lor, triburi de sălbatici care populau acea lume paralelă cu a noastră. Ne închipuiam că era vorba despre o lume primitivă, din moment ce părinţii noştri nu aveau nici o tangenţă cu ea, preferînd „confortul“ apartamentelor meschine din blocurile de la oraş. De altfel, chiar şi în Bucureşti mulţi îşi vindeau casele cu curte, care erau greu de întreţinut şi riscau să fie oricînd demolate, pentru a se muta la bloc unde traiul era mai comod şi mai sigur. Iar cei care visau o căsuţă undeva departe de oraş riscau să semneze acte şi chitanţe „de mînă“ (în prezenţa a doi-trei „martori“), ajungînd la o înţelegere cu cîte un bade ameţit de ţuică, care putea să se răzgîndească oricînd după ce se trezea. Legea, care nu permitea deţinerea mai multor proprietăţi, le tăia elanul doritorilor de refugii în spaţiul campestru, aşa că o opţiune la îndemînă pentru vacanţe erau gazdele care, pentru o sumă modică, le puneau la dispoziţie casele lor.
În anii ’90, „casa la ţară“ a devenit un vis realizabil. În schimbul a cîtorva milioane, puteai avea şura şi prispa ta, cu care te acomodai din plăcere, chiar dacă nu trăiseşi niciodată la ţară. Dintr-odată, fuga de lumea civilizată era de bonton, iar reîmprietenirea cu triburile de sălbatici de pe timpuri se transformase în negociere. În plus, confortul de la bloc nu mai inspira nimănui acelaşi entuziasm, iar gaura din acoperiş şi aprinderea focului în sobă reprezentau adevăratele provocări.
Coloniştii şi băştinaşii
O comună, pe care agenţiile imobiliare au introdus-o de cîţiva ani încoace pe lista celor „cu potenţial“ de pe Valea Prahovei (e străbătută de un afluent al Prahovei, aşadar e „din zonă“), nu e raiul pe pămînt, însă are deal, „izvor de apă plată pe gratis“ (cum spune un bucureşten care îşi umple săptămînal bidoanele de 5 litri), verdeaţă, aer curat, adică tot ce-i trebuie orăşeanului stresat, pentru odihnă şi relaxare. În plus, are şi fiţe: cîteva vedete de televiziune, pe care nu le-a văzut nimeni niciodată pe uliţă, şi-au construit case aici.
Sîmbătă pe la prînz, mai multe maşini cu numere de Bucureşti se înşiruie într-un cîrd în faţa celor două magazine mixte din centru. Locuitorii de weekend ai comunei, în şorturi şi şlapi, dau năvală la shopping, după ce şi-au făcut deja aprovizionarea de bază în hipermarketuri. Vînzătoarele ştiu deja ce se cumpără – berile la doză, sticle de vin, altele decît Babanul, platourile cu mici de la Metro, după ce, în restul zilelor săptămînii, au vîndut doar biscuiţi vărsaţi, bere la pet şi franzela locală de 60 de bani. Nu lipsesc nici whisky-ul pentru domni sau ţigările slims pentru domnişoare, iar orarul „prelungit“ este pînă la miezul nopţii. Cele două patroane ale buticelor rurale s-au orientat în funcţie de clienţi şi „fac oferta“. Ele au insistat şi pentru desfiinţarea bodegii de peste drum, pe motiv că „îi aduna pe toţi beţivii satului“, ceea ce dăuna imaginii comunei. „N-au decît să stea şi să beie acasă!“, a decretat tanti Flori. Ceea ce beţivii au şi făcut, pe la casele lor şi ale altora. De aceea, pe la orele serii îi poţi vedea atîrnaţi de bicicletele lor, întorcîndu-se de pe la crîşmele improvizate ad-hoc (şi tot de aceea nu poţi găsi un strop de ţuică de vînzare în comună, deşi e zonă de pruni). Din maşinile lor şmechere, bucureştenii îi claxonează, ca să se dea din drum, şi îi privesc cu un soi de compasiune, că „aşa-i la ţară!“. Pentru ei, vaca care se întoarce de la păşune sau biciclistul local beat e totuna.
Tot spiritul de iniţiativă a celor două doamne, Flori şi Mari, a dus la „închiderea temporară“ a discotecii. „Ce ne trebe nouă discoteca asta de ţărani?“ ar fi spus doamna Mari, ştiind prea bine că generoşii ei muşterii nu-i vor trece niciodată pragul, că doar nu-i club. E adevărat că, cel puţin o dată pe lună, la discotecă ieşea cu o păruială ce ducea la implicarea Poliţiei rurale. „Cin’ o să mai cumpere case la noi în comună, dacă ne vede ţara la ştiri?“
Aproape jumătate din populaţia activă a comunei depinde în momentul de faţă de bucureşteni, pentru a supravieţui. Iar cealaltă jumătate îi urăşte de moarte. „Ce, au venit ei aci să ne facă nouă reguli?“, se agită ţîfnos Gigi, care e de cinci ani şomer şi nu a reuşit încă să se pripăşească pe la nici un bucureştean, decît ca zilier „pe la construit de căşi“ şi nu i-au dat nici măcar mîncare la prînz. La început, prin anii ’90, au fost ploieştenii, iar pe ei i-au acceptat de bine, de rău. Veneau cu Daciile, nu cu Audi sau cu BMW. „Erau de-ai noştri, de Prahova. Şi mai aveai de unde să-l iei... care cu rude la Brebu, care cu părinţi de prin Băneşti“, zice Gigi. „P-ăştia să-i ia dracu, că nu ştii cine sînt!“
În momentul în care preţurile caselor de pe adevărata vale a Prahovei au devenit exorbitante, iar zona „de odihnă şi recreere“ s-a lărgit semnificativ, ploieştenii au început să vîndă, iar casele bătrîneşti s-au transformat în vile. „Coloniştii“ din Bucureşti sînt în general o populaţie paşnică, însă atitudinea lor este cea a omului care vine la plajă, îşi întinde prosopul, face o baie şi după aceea pleacă, fără să-l intereseze starea digului, sezonul guvidelui sau invazia de meduze. Nici administraţia locală nu încearcă să-i implice în vreun fel în viaţa satului, căci, în fond, nu sînt alegători.
Doamna Mari are două fiice, ambele măritate, dar disponibile. Una lucrează la doamna Nicolescu, „la flori“, a doua are grijă de curtea familiei Covaci care i-a promis că, dacă comuna „se dezvoltă“ şi îşi fac pensiune, o vor lua tot pe ea la bucătărie, după ce i-a servit cu plăcinta cu mere, reţetă personală. Cele două fiice primesc „un ajutor“ lunar (nu se poate numi salariu, căci sînt bani la negru), stabilit de comun acord şi, ori de cîte ori au ocazia, îşi introduc şi bărbaţii în „afacere“. Aşa că Gheorghiţă şi Nelu taie lemne, bat cuie, scutură nucii sau instalează antene parabolice contra cost, ori de cîte ori au ocazia, în rest, stau mai mult pe acasă şi comentează. Că nevestele lor prea robotesc toată ziua pentru 100 de lei, că „asta-i sclavagism pe faţă“ sau că (depinde de starea de spirit sau cantitatea de alcool băută pe prispă) le fac ochi dulci bărbaţilor bucureşteni. Pe de altă parte, Gheorghiţă îşi ţine maşina, în timpul săptămînii, în curtea familiei Covaci şi scuipă împreună cu un văr seminţe în foişorul pe care tocmai şi l-au construit (cu contribuţia lui, desigur), iar Nelu coseşte iarba, e adevărat, însă ţine fînul, destinat vacii personale, în grajdul familiei Nicolescu, pe care îl au doar aşa, de decor, ca la Muzeul Satului. Iar cînd e vorba de lapte, vaca-i bolnavă. De altfel, şi cînd e vorba de cosit, Nelu nu prea are chef, că „nu-i coaptă iarba“. Bucureşteanul nici măcar atîta lucru nu ştie şi îşi bate joc de fînul lui.
Tensiunile care apar între bucureşteni şi „angajaţii“ lor rurali sînt inevitabile. Iar dacă îi trădezi pe unii şi-i concediezi, iar mai apoi apelezi la vecinii lor care, la o primă impresie, sînt oameni cinstiţi şi cumsecade, tot satul va fi într-un fel sau altul împotriva ta. Abia duminică seara, cînd bucureştenii pleacă, bîrfele vor căpăta amploare, iar vecinii vor face pace, ajungînd la concluzia că veneticii nu au alt scop decît să-i învrăjbească pe unii împotriva altora, împărţind în dreapta şi în stînga cu bani. Însă, peste o săptămînă, copiii din sat vor fi din nou îmbrăcaţi cu hainele unor copii din Bucureşti, care sînt deja mari, pe uliţe va fi din nou plin de cîini corciţi cu pekinezi şi bichoni, iar ospitalitatea locală va căpăta din nou o voce mieroasă: „Cînd am văzut cum e timpul ăsta, am crezut că nu veniţi. Bine că aţi venit să vă mai odihniţi şi pe la noi, la ţară. Să nu vă aduc un borcan cu zacuscă?!“. Aşadar, e sîmbătă puţin după prînz, iar unicul deal verde al comunei se învăluie treptat în fumul grătarelor cu iz de Cora sau de Carrefour. Doamna Nicolescu îşi admiră florile, familia Covaci dezleagă rebus în foişor. Gheoghiţă şi Nelu stau îmbufnaţi şi nebăuţi pe la casele lor, pentru că soţiile nu şi-au primit încă „salariile“. Deocamdată nu vor să-şi vorbească, din cauza conflictelor de interese. Însă fiul cel mare al lui Nelu are chef de distracţie. Şi cum bodegă nu mai e, discotecă nu mai e, iese cu motoscutter-ul său second-hand pe uliţă. Ambalează motorul, aşa ca în „filmele alea cu speed“ pe care le-a văzut la televizor, după care face ture de plictiseală. În sus şi în jos, pe uliţă. Doamna Nicolescu se uită peste gard contrariată. Familia Covaci se încurcă la rebus, la un cuvînt banal. Însă turele continuă, iar toată povestea asta cu viaţa la ţară nu mai are nici un sens. În momentul în care domnul Covaci ia atitudine şi începe să protesteze din foişor, Gheorghiţă atît aşteaptă. Pune manele la maximum (oricum ar fi făcut-o, dar mai pe seară). Nelu, în schimb, iese la poartă. „De ce faci gît? Ce,-i uliţa ta? Du-te dreacului la Bucureşti, dacă nu-ţi place aicea, la noi. Ce, io te-am chemat să vii?“ Gheorghiţă preferă să nu se implice în scandal, însă, dinspre curtea lui vine, ca în reclama în care un puşti îl provoacă pe Moş Crăciun, să-şi facă apariţia cu aroma unei cafele, un suav miros de coteţ de porci.
