Locuri de fumat
Legea privind fumatul în locurile publice a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009, în condiţiile în care fostul ministru al Sănătăţii Eugen Nicolăescu, iniţiatorul legii, estimase în urmă cu doi ani că în România erau peste cinci milioane de fumători. Între timp, preţul ţigărilor a depăşit pragul psihologic – zic unii, de 10 lei, însă n-am auzit pe nimeni să se fi lăsat de fumat din această cauză. Nici mesajele încadrate în chenare negre sau fotografiile terifiante de pe pachetele de ţigări nu par să aibă vreun efect, deşi unii bărbaţi (în general cei foarte tineri) se feresc de cele care le amintesc că fumatul poate să ducă la impotenţă. Totuşi, aplicarea legii antifumat despre care se spune că ar fi lăsat loc la numeroase interpretări a schimbat într-o anumită măsură viaţa şi obiceiurile fumătorilor. Mulţi regretă vremurile în care încă se mai putea fuma în tren, alţii fumează mai puţin la serviciu, fiindcă li se pare „neproductiv“ să coboare mai multe etaje pentru a-şi aprinde o ţigară în faţa clădirii unde lucrează, însă „recuperează“ prin cafenele şi baruri unde se poate fuma la discreţie. Faţă de alte ţări europene, în România fumatul este încă tolerat, uneori chiar şi de nefumători care într-un restaurant, de pildă, preferă compania prietenilor fumători din grup, decît să se izoleze la mesele destinate lor, unde ar putea să respire un aer neviciat.
Local pentru fumători
În momentul în care o lege similară s-a aplicat în Germania, o fotografie a făcut înconjurul lumii, pe Internet. Pentru a nu-şi pierde clienţii, patronul unui pub a găsit o soluţie care să nu încalce legea – a spart un perete şi a făcut nişte găuri prin care un fumător să-şi scoată capul, dar şi mîna cu ţigara aprinsă, în exterior. O astfel de imagine nu o să vedem niciodată în România, deşi probabil că românii ar fi fost mult mai inventivi decît nemţii, căci proprietarii restaurantelor şi cafenelelor ale căror suprafeţe nu depăşesc 100 m2 au avut voie să opteze dacă localul va fi destinat fumătorilor sau nefumătorilor. Aşadar, au izbutit să respecte legea, fără să fie nevoiţi să-şi folosească imaginaţia, doar prin lipirea unui anunţ standard pe uşa localului pe care fumătorii nici nu-l mai observă atunci cînd îi păşesc pragul, fiindcă pentru ei e de la sine înţeles că oriunde se bea, se şi fumează.
Astfel, mai multe mici restaurante sau bistrouri unde, înainte de 1 ianuarie 2008, mai puteai vedea, într-un colţ, separate de restul spaţiului, printr-o perdea sau o arcadă, cîteva mese fără scrumiere la care de regulă nu stătea niciodată nimeni au devenit localuri pentru fumători. De pildă, faimosul local al unui turc unde felurile de mîncare sînt expuse într-o vitrină, aşa că nu mai e nevoie să consulţi meniul, doar să pui degetul pe ceea ce vrei să mănînci, avea înainte de aplicarea legii un separeu pentru nefumători, cu două mese, ceva mai izolate decît în alte părţi. Acum, muşteriii pot fuma peste tot ca turcii, inclusiv în separeul pe care nu-l preferă nimeni, fiindcă pare înghesuit şi nearisit, în comparaţie cu sala de mese propriu-zisă a restaurantului unde mirosul de kebab se amestecă cu cel de tutun.
Doar în restaurantele mari există încăperi separate pentru nefumători în care pot să încapă mai mult de două mese. Acestea sînt într-adevăr separate prin pereţi (aşa cum cere legea) de celelalte spaţii, aşa că fumul de ţigară nu ajunge la cei care nu vor să-l inhaleze. Pentru un fumător, a lua masa într-un astfel de loc poate să pară frustrant, însă mi-am dat seama cu timpul, participînd la diverse întîlniri cu nefumători, că viciul poate să treacă pe planul doi. Desigur, poţi ieşi afară ca să fumezi, însă la un moment dat renunţi să o mai faci şi accepţi restricţia, iar dacă reuşeşti să depăşeşti acest prag, vei descoperi că mîncarea are cu totul alt gust şi că masa a fost o experienţă plăcută în sine.
În Portugalia, legea antifumat n-a fost la fel de permisivă ca la noi, deşi am aflat că şi portughezii (ca toate rudele mai sărace, de altfel, ale europenilor cu ştate vechi) sînt fumători înrăiţi. La şase luni de la aplicarea legii, în faţa restaurantelor, dar mai ales a bodegilor de cartier puteai vedea grupuri de fumători, socializînd cu paharele în mînă. Patronii păreau foarte stricţi în ceea ce priveşte legea, căci ni s-a spus că amenzile erau usturătoare, însă căutau în permanenţă soluţii pentru a nu-şi pierde clienţii. Proprietarului unui restaurant studenţesc, situat la primul etaj al unui imobil, dărîmase cu totul unul dintre pereţi, pe cel care dădea în exterior. Era destul de straniu să te afli într-o încăpere care nu mai avea ferestre, iar strada părea în prelungirea acesteia, însă ospătarul ne-a făcut cu ochiul: „Nu încălcăm nici o lege. Sîntem afară!“. Un tînăr patron al unui bar de noapte de la subsolul unei case era nefericit că puţin după ora 11 nu mai avea decît vreo trei clienţi, în ciuda preţurilor mici şi a celor două mese de biliard. Fumătorii din grupul nostru de români s-au arătat la rîndul lor dezamăgiţi că nu-şi pot aprinde ţigările, aşa că n-au rezistat nici ei mai mult de o jumătate de oră. „Veniţi peste o săptămînă! Atunci vom avea un sistem de ventilaţie şi purificator de aer şi se va putea, în sfîrşit, fuma!“ – ne-a spus cu entuziasm patronul. Apoi, ne-a povestit că investiţia l-a costat enorm, însă a fost singura soluţie legală. „În Portugalia legea antifumat nu prea se poate păcăli!“ Peste o săptămînă însă, urma să fim înapoi în România, ţara unde în toate cîrciumile fumatul este permis.
Bungee-smoking şi vagonul restaurant
În momentul în care un tren se opreşte într-o staţie unde va staţiona mai mult de două minute, din vagoane tîşnesc pe peron fumătorii, cu ţigările deja aprinse. Încep să tragă din ele cu sete, fum după fum, pînă ameţesc sau li se face rău – un „sport“ despre care am înţeles că se numeşte bungee-smoking. Controlorii îi privesc cu milă, „N-am ce face! Nu-i trenul meu!“ este replica lor favorită şi au grijă mai nou să-i informeze pe călători care sînt staţiile în care au timp să fumeze o ţigară. „De la Bucureşti la Cluj nu sînt decît două, maximum trei... Ploieşti, Braşov şi Mediaş, să zicem, deşi acolo nu stă decît vreo trei minute. Doar trei ţigări în nouă ore de drum... e cumplit!“ – spune un fumător. Unii mai fumează în scîrbă prin toalete, alţii se ascund în spaţiile dintre vagoane şi aruncă rapid ţigările dacă trece „naşul“. Cei mai tupeişti scot capul pe geam şi trag cîteva fumuri.
Pentru un fumător, o călătorie lungă cu trenul fără a avea voie să fumeze este insuportabilă. Plictiseala aduce cu sine nevoia de ţigară. Însă cei care îşi permit să cheltuiască nişte bani pentru a-şi satisface viciul au descoperit soluţia: vagonul-restaurant. „Depinde de naşi... unii te lasă şi închid ochii, alţii nu!“ – spune ospătarul, în timp ce schimbă farfurioara de cafea cu rol de scrumieră. „Dacă trece, vă rog să o stingeţi... eu n-am văzut nimic!“
Înainte de a se interzice fumatul în tren, vagonul-restaurant era un loc puţin frecventat, cu ness-uri călîi şi proaste, beri şi sucuri scumpe. „Acuma merge bine. Omul nu poate să tragă o oră de o cafea... îşi mai aprinde o ţigară şi îşi mai ia una! Trece timpul, bea şi o bere, i se face foame şi se hotărăşte să şi mănînce. Mai se duce pînă în compartiment, îl apucă iar cheful de fumat şi vine înapoi...“ – povesteşte acelaşi ospătar, nefumător.
Atmosfera de la vagonul-restaurant începe să semene cu una de cabană unde toată lumea se împrieteneşte cu toată lumea. Mesele sînt puţine, aşa că eşti nevoit să stai faţă în faţă cu altcineva, un alt fumător. Sentimentul de satisfacţie de a încălca regulile şi de a fuma ţi-e împărtăşit. Participi la bucuria comună şi nu-ţi mai vine să pleci, mai comanzi o cafea. „Sînt nevoită să fac frecvent drumul Bucureşti-Timişoara, aproape zece ore, îţi dai seama? Aşa că nici nu mă mai duc la locul meu, din compartiment. Vin direct aici şi stau zece ore la vagonul-restaurant.“ Fata din faţa mea, cocoţată pe scaunul înalt de bar, are într-adevăr valiza lîngă ea. „Mai fumăm una?“ În mai puţin de patru ore, învăţ tot ce se poate învăţa despre cazinouri şi despre meseria ei de dealer. Un domn grizonant de la masa de vizavi a gîndit strategic: şi-a luat direct o sticlă cu vin şi probabil că o va termina pînă la Timişoara. Un altul, fără chef de conversaţie „la o ţigară“, s-a ascuns în spatele unei cărţi. Mai mult fumează decît citeşte.
La o ţigară
Căutînd prin imaginile de arhivă ale unui post de televiziune, am descoperit o înregistrare a emisiunii Ceaiul de la ora 5, de pe la mijlocul anilor ’90. Încă de la început ceva m-a şocat: invitaţii îşi aprindeau ţigări în timp ce vorbeau, iar studioul era plin de rotocoale albăstrui de fum. Mi-am amintit însă că în aceeaşi perioadă prin redacţii fiecare birou îşi avea scrumiera şi fumătorul lui. Nefumătorii erau o majoritate neglijată, n-aveau decît să se ducă şi să scrie în altă parte, dacă nu le convenea să fumeze pasiv alături de ceilalţi. Primul lucru pe care îl făceai cînd intrai în biroul unui şef binevoitor era să-ţi aprinzi o ţigară, faptul că el accepta să fumaţi împreună fiind o dovadă de prietenie şi apreciere.
Prin 2001, la Bruxelles, am văzut pentru prima oară funcţionari ai Comisiei Europene, îmbrăcaţi în costume şic, afară, în stradă, în faţa clădirilor din beton şi sticlă, trăgînd preocupaţi cîteva fumuri, apoi stingîndu-şi ţigări fumate doar pe jumătate, presaţi de timp. Sentimentul cuiva venit dintr-o ţară unde se fuma în holurile spitalelor, ale primăriilor şi secţiilor de poliţie nu putea fi decît unul de compasiune. Însă între timp lucrurile s-au schimbat şi la noi. Patronii micilor firme, dar şi managerii multinaţionalelor au descoperit că angajaţii muncesc mai mult, dacă fumează mai puţin. „Hai la o ţigară!“ era replica cea mai des întîlnită prin birouri. Aşa că, profitînd de legea care deja se aplicase în majoritatea ţărilor europene, s-a trecut la desfiinţarea metodică a locurilor pentru fumat. La început, fumătorii au fost alungaţi pe holuri şi pe scările de serviciu, apoi instalarea detectorilor de fum, al căror scop era de fapt să se declanşeze în caz de incendiu, a fost un motiv în plus pentru interzicerea definitivă a fumatului în clădirile-birouri. Însă între fumători există de regulă o solidaritate pe care nefumătorii cu greu o înţeleg. Acţionînd în grup, au continuat să descopere „portiţe“, cîte un colţ ferit şi întunecos numai al lor, cîte un balcon. Au sfidat „stropitorile“ după plecarea şefilor, constatînd că nu se întîmplă nimic de la cîteva rotocoale de fum. Însă mutarea în noile sedii, fără colţuri ferite şi fără balcoane, cu paznici şi administratori care veghează la respectarea legii, a pus capăt tuturor acestor tertipuri. Astăzi, în România, îi poţi vedea pe oamenii muncii în faţa clădirilor unde lucrează, fumînd grăbiţi şi blazaţi, fără să mai comunice între ei, la fel ca funcţionarii de la Bruxelles.
