Pentru cine scriem? (II)
Acest text e o replică la articolul de pe blog al colegei mele, Ana Maria Sandu, fiindcă de-a lungul timpului, mi-a pus și eu, într-un fel sau altul, aceleași întrebări. Sau aveam senzația (și încă o mai am uneori) că ceea ce scriu „nu contează”, că mă adresez unui număr restrîns de oameni care citesc și spun –„Da, scrie bine, fata asta!” sau „Are ceva de spus!”, apoi trec repede peste starea pe care le-o poate crea o proză, o poveste, un articol bun. Și oarecum e normal să fie așa – noi nu construim clădiri, nu facem scaune, nu producem mezeluri, ceea ce scriem, în Dilema și aiurea, poate să fie cît se poate de perisabil. Mi-am dat seama că pînă și o carte bună poate fi îngropată cu ușurință.
Așa cum spune și Ana, scrisul e o „muncă” care se petrece în interior și în intimitatea ta, nu pe o scenă și pentru care sacrifici, vrînd-nevîrnd, multe alte lucruri adiacente. Uneori, scrisul e ca mersul pe jos sau alergatul, cu cît ai mai mult antrenament, cu atît mergi sau alergi mai mult sau mai bine. Și pentru asta, îți trebuie ani bunii, sute de mii de semne și sute de texte publicate de-a lungul timpului pe care le păstrează doar memoria calculatorului tău. Pentru că memoria colectivă, le-a uitat de mult. Sînt niște texte care nu mai sînt destinate nimănui, devin în exlcusivitate textele tale, de fapt sînt niște marcaje ale existenței, exprimate prin scris. De pildă, eu am un folder care se numește Dilema și care conține articolele din ultimii 18 de ani. Parcurgîndu-le îmi dau seama că e aproape toată viața mea acolo, „vărsată” în paginile unei reviste, toate pasiunile (de mai lungă sau mai scurtă durată) și incertitudinile mele (de la cărți citite, la stiluri diferite de viață, de la Metallica la hippie, de la singurătăți la momente colocviale, de la euforii, la tristețe sau revoltă). E incredibil cum 18 ani pot să încapă în, să zicem, 100.000-200.000 de semne (cu tot cu spații). Și cîteodată, mă întreb la ce bun? Și dacă mă ajută, de fapt, la ceva? Sau doar îmi „consum” viața în fața unui computer?
Pentru că tot a pomenit Ana de actori și de aplauze, eu am avut o experiență dublă. La un moment dat, din dorința de a cunoaște oameni și de a vedea locuri, m-am apucat să fac film documentar. Ei bine, pot spune cu mîna pe inimă, că cea mai fericită și mai plină clipă din viața mea a fost cînd, în 2009, am avut premiera filmului „Copiii uraniului”, la Astra Film Festival, la Sibiu, cînd o sală întreagă ne-a aplaudat mai multe minute, în picioare. O astfel de emoție a momentului nu mi-a dat-o scrisul niciodată. Deși mi-am dorit de multe ori să pot face o singură șaibă, ca nemții, din care să-mi cîștig existența și să-mi dea satisfacție pentru că e perfectă. Însă, România nu e, din păcate, țara șaibelor – dacă ești creativ, trebuie să faci și șuruburi, și cuie și uneori să le cîrpești pe ale altora, prost făcute, ca să-ți poți plăti întreținerea.
Scrisul îți dă în schimb bucurii mărunte, aparent insignifiante. Una pe care mi-o amintesc – ajunsesem în sfîrșit la mare, în Vama (deși nu speram că în anul acela voi ajunge la mare!) și primul drum a fost la Ovidiu, la o bere. Iar acolo, la o masă alăturată, erau două fete care își citeau Dilema una alteia. Iar una citea tocmai Argumentul unui dosar pe care îl scrisesem în urmă cu cîteva zile. Cu voce tare și cu intonație. Cealaltă sorbea din berea ei și asculta. La masa mea, ascultam și eu. După ce a terminat a zis: „Hai să-ți mai citesc un text fain!” Și a trecut la Vintilă Mihăilescu sau la Andrei Manolescu sau la Stela Giurgeanu.
