Eclipsa

    Odată, m-am urcat cu Anton pe bloc, ca să vedem eclipsa totală de Lună. Nu mă urcasem niciodată pe bloc pînă atunci. Şi nici nu mai ajunsesem într-un loc atît de înalt, în Bucureşti. Cam la vreun an după aceea, am fost la Hotel Intercontinental şi am urcat pînă la ultimul etaj ca să vedem Bucureştiul de sus. Am cerut voie la recepţie şi Anton a arătat buletinul. Apoi, ne-am suit într-un lift care a pornit ca şi cum ar fi decolat un avion. Şi etajele nu se mai terminau, mă uitam cum se aprindeau, unul cîte unul. Sus de tot era un restaurant, cu oameni care stăteau la mese şi mîncau, iar în timp ce mîncau se uitau de sus la Bucureşti. Am văzut chiar şi un negru. Şi mai erau şi chelneri din aceia fandosiţi, ca la mare, la Neptun.
    Noi trei ne-am fofilat printre mese şi ne-am dus pînă la o fereastră mare, ca un perete întreg din sticlă. Jos se vedeau Piaţa Universităţii, nişte maşini foarte mici şi oameni şi mai mici. Am stat cam cinci minute, că n-aveai ce să faci altceva în afară de a te uita pe geam.
    Însă mi-a plăcut mai mult pe bloc, pentru că blocul era al nostru. Acolo nu era riscul să apară chelneri ca să te invite politicos să pleci.
    Ideea cu eclipsa a fost a lui Anton, mai ales că noi stăteam la unu, de unde nu se vedea nimic pe cer, decît cel mult blocul de peste drum. Am urcat cu liftul pînă la opt, unde locuia Ivanov, administratorul, şi Anton i-a cerut cheile de la terasă. M-am gîndit atunci că dacă terasa nu s-ar închide cu cheia, care era în grija lui Ivanov, toţii oamenii ar fi pe bloc, zi şi noapte. Eu, cel puţin, aşa aş fi făcut. Însă mi-am dat seama tot atunci că pentru a te duce pe bloc îţi trebuia un motiv întemeiat.
    — Ca să vedem eclipsa! S-a anunţat la radio, i-a zis Anton lui Ivanov, care a rîs mînzeşte pe sub nasul lui borcănat şi ne-a dat cheia.
    După aceea, a fost mai greu să ajungem pe bloc, căci era doar o scăriţă metalică. Anton a urcat treptele şi mi-a dat mîna ca să pot urca.
    — Mama de ce n-a venit?
    — Şi tu acuma... nu ştii că mama de obicei nu vine?
    Eu ştiam de ce nu venise, pentru că aştepta gazele, care probabil că se dădeau în seara aia, după eclipsă. Însă mai era ceva timp pînă să înceapă.
    — La 9 jumate! îi spusese Anton lui Ivanov şi îi arătase ceasul de la mînă, însă Ivanov nu păruse interesat de eclipse.
    Eu şi Anton eram singurii de pe bloc. Îmi imaginasem că va fi aici o mică mulţime de locatari care va aştepta, ca şi noi, eclipsa. Chiar îi spusesem lui Anton s-o luăm şi pe Dia, însă mama a zis să nu mai merg pînă la ea, că era tîrziu şi că Meme s-a culcat, să n-o deranjez.
    Pe terasă era destul de întuneric şi dacă nu m-ar fi ţinut Anton de mînă, mi-ar fi fost frică. L-am întrebat ce rost au pietricele de pe jos şi n-a prea ştiut ce să-mi răspundă.
    — Probabil pentru izolaţie...
    Eu mă gîndisem că le-au pus ca să fie mai frumos. Şi că ar fi fost interesant să planteze şi copaci. Era un spaţiu atît de mare, încît mă simţeam ca într-un parc. Oare de ce copiii se joacă jos, în spatele blocului, şi nu se joacă sus, pe bloc? Aici chiar nu ne-ar deranja nimeni. Şi n-ar fi nici maşini sub care să ne băgăm după mingi de tenis sau fluturaşi de badminton.
    — Ar fi prea periculos, m-a lămurit Anton.
    Apoi, mi-a atras atenţia asupra antenelor şi am simţit un soi de respect pentru ele, căci erau responsabile pentru ceea ce vedeam noi la televizor. Erau doar nişte înnădiri de sîrme, însă aveau o prestanţă.
    — Uite, aia de acolo e antena noastră colectivă! Ailaltă e cea de la scara unu.
    — Şi dacă mă duc şi mişc de ea, prindem mai bine bulgarii?
    — Nu contează cum mişti tu de ea, contează cît de aproape sîntem de bulgari... Dacă eram la Timişoara, prindeam sîrbii. Hai vino să ţi-arăt ce se vede jos!
    Şi m-a tras după el spre margine. Paşii noştri scîrţîiau pe pietriş. Am ajuns la un metru de balustrada de ciment, care chiar şi mie îmi ajungea doar pînă la mijloc. I-am strîns mai tare mîna lui Anton.
    Apoi, am survolat Bucureştiul.
    — Uite, în faţă, Foişorul de Foc... e mai înalt decît blocul nostru.
    — Cît de înalt?
    — Nu mult. Dar acum vreo 50 de ani era cea înaltă clădire din Bucureşti. Ca să poată să vadă pompierii unde-s incendiile.
    — Aha.
    Ştiam Foişorul de Foc, trecusem de nu ştiu cîte ori pe lîngă el, dar nu-i acordasem niciodată vreo importanţă. Vizavi era chioşcul de unde luam cu mama covrigi calzi. Iarna, ne frigeam mîinile pe şir.
    — Şi acolo în dreapta e 23 August, stadionul... îl vezi?
    Aiurea, nu vedeam nimic. Totul era scufundat în beznă.
    — Dar blocurile din partea aia de unde sînt? am arătat eu nişte luminiţe din zare, ce păreau să alcătuiască un vapor.
    — Păi, acolo cred e Mihai Bravu... sau Pantelimon.
    — Şi Berceni?
    Era pentru un mine un cartier la fel de îndepărtat ca un alt oraş.
    — Berceni nu se vede de aici... Sîntem prea departe. Hai dincolo, să vezi Calea Moşilor!
    Am făcut înconjurul terasei şi am regăsit Calea Moşilor dreaptă, nouă, cu blocurile ei la fel, cu felinare portocalii, aşa cum o ştiam. Frumos!
    — Şi acolo, în capăt, Bucurul... îl vezi?
    Îl vedeam. Era un bloc înspăimîntător de mare.
    — Şi de aici, ziua, se pot vedea şi munţii?
    — Dacă e o zi foarte senină... atunci se văd.
    — Şi marea?
— Marea nu cred.
    Eclipsa tot n-avea de gînd să înceapă şi luna strălucea la fel de palid ca un felinar de pe Calea Moşilor. Sub noi era o întunecime, un „bauhaos“ – vorba lui Anton – numit Bucureşti, o groapă la marginea lumii. Ici-colo, luminiţe răzbăteau prin beznă şi alcătuiau mici insule, continente care se numeau Timpuri Noi, Titan, Militari. Între ele, spaţii goale, nesfîrşite şi pustii, care se întindeau pe milioane de ani-lumină.
    M-am aplecat un pic peste balustradă ca să văd, jos de tot, dudul de pe Traian, parcarea unde desenam Frunza şi săream elasticul, chiar şi clădirea mătăhăloasă a Nufărului, în jurul căreia ne alergam la faţa. N-am văzut nimic, ca şi cum n-ar fi existat. Lumea aceea pierise dintr-odată sau era prea departe ca să mai comunice cu noi. Eu şi Anton eram doi exploratori, la o distanţă atît de mare de Pămînt!
    — Gata, acum începe!
    S-a uitat la ceas.
    — E 9 jumate!
    Şi, dintr-odată, Luna a început să dispară. Un bec care se stinge încetul cu încetul pentru ca bezna din jur să fie şi mai prezentă.
    Apoi, am uitat de Bucureşti. Ne-am aşezat pe jos, pe pietrişul de pe terasă şi ne-am uitat numai la Lună. Cum trece ea prin cele 40 de minute de întuneric şi cum revine la viaţă. Cum îşi pierde şi cum îşi recapătă lumina.
    Şi Anton mi-a povestit despre cum au ajuns primii oameni pe Lună. Despre cum s-a transmis în direct la televizor (bănuiam eu că antenele au totuşi un rol esenţial în viaţa noastră, a tuturor), despre cum au ieşit oamenii din casele lor pe străzi şi cum s-au holbat la Lună, aşteptînd să-l vadă acolo, mic de tot, pe Armstrong, şi să-i facă cu mîna.
    — „Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire“ a zis Armstrong, care era un american.
    Şi de atunci, Luna a devenit un loc care ne aparţine tuturor celor care locuim pe planeta Pămînt, chiar şi nouă, celor de pe Calea Moşilor, că doar şi noi eram omenirea. M-am simţit mîndră de asta.
    — Gata, s-a terminat!
    Luna, întreagă, parcă se uita şi ea la noi, ca să vadă ce facem acolo sus, pe bloc, un tată tînăr şi un copil. Eu aş fi vrut să mai stau, dar Anton a zis că ne aşteaptă mama. Îmi părea rău că nu fusese şi Dia şi că pierduse eclipsa. Anton mi-a spus că următoarea eclipsă totală care urma să se vadă atît de bine va avea loc în 1998. Adică, cînd eu aş fi avut 20 de ani.
    Am coborît pe scăriţă şi n-am mai trecut pe la Ivanov, la 8.
    — S-o fi culcat omu’! Îi dăm mîine cheia.
    Acasă veniseră gazele şi mama făcea clătite. Am mîncat două goale, două cu zahăr şi două cu gem.

Adina Popescu va citi - alături de Lavinia Branişte, Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Teodor Dună, Dmitri Miticov, Ioana Nicolaie şi Alex Tocilescu - la mini-maratonul de proză scurtă şi poezie din cadrul Festivalului Dilema veche de la Alba-Iulia, 22-24 august.