Muzică, nu zgomot?

N-am fost niciodată un mare ascultător de muzică, nici un fan înfocat al vreunei formații, deși mi-au plăcut mai multe. E adevărat că, la o anumită vîrstă, am avut o colecție impresionantă de casete audio, o mică parte din ea, cea mai dragă, o mai păstrez și acum într-o cutie, în pivniță, deși probabil că benzile s-au demagnetizat de mult și nu se mai aude nimic. Atît a mai rămas din acele vremuri cu Love Songs – vol. 1-10, Rock Balads, Best of Flower Power etc.: un fîșîit și amintirile unor chefuri, cînd părinții plecau de acasă, a unor seri romantice pe malul mării, cu casul și vinul lîngă tine și a unor depresii, singură cu combina, în camera mea, ascultînd la nesfîrșit November Rain. E adevărat că am fost și rockeriță, am avut bocanci cu ținte și, pe vremea aia, aș fi dat orice să vină la noi Metallica sau Guns, deși la o adică m-am mulțumit și cu Scorpions, la Rock 93. Am fost și hippie, m-am costumat în ii și mi-am împletit codițe, am văzut Hair de o sută de ori și am ascultat Doors și Led Zep pînă la epuizare (și astăzi îi ascult cu plăcere, dar ocazional). Știu pe de rost aproape toate versurile de la Beatles, însă nu mai lălăi prin casă de dimineața pînă seara „I wanna hold your hand…”. Am avut și o perioadă în care îmi plăcea să descopăr trupe obscure și să mă laud cu ele – Mano Negra, Les Negresses Vertes. Am fost chiar și depeșară, în momentul în care fetele de gimnaziu trebuiau să-și definească personalitățile și să se delimiteze clar de tribul băieților care era metallist. 

Și, după o vreme, n-am mai fost nimic… Ba chiar am remarcat că, după 30 de ani, apetitul meu pentru a asculta muzică a scăzut considerabil. M-am îngrijorat un pic cînd am observat că muzica, mai ales cea dată la maximum (cum îmi plăcuse s-o ascult nu cu multă vreme în urmă) a început să mă obosească… o fi vreun semn de îmbătrînire? Nu-i mai înțeleg pe cei care umblă toată ziua în oraș cu căștile în urechi și bățîie ușor din cap ca și cum acolo s-ar da un concert exclusivist, special pentru ei. Zgomotele orașului, vocile oamenilor și trăncănelile lor pe care le ascult pe stradă, în tramvai sau metrou mi se par cu mult mai interesante. Ocolesc barurile în care muzica „se dă tare” și prefer petrecerile la care conversațiile plăcute sînt singurul fundal sonor. Nici nu-mi amintesc de cînd n-am mai fost la un concert – și prin concert înțeleg stadioane, mii de oameni care se îmbulzesc și transpiră în același timp și ritm. Mi se pare fără rost să plătești o groază de bani ca să „te alături mulțimii” și să vezi niște omuleți mici pe o scenă (care de regulă cîntă mai prost live decît în înregistrări), doar că să bifezi o trupă. Nu mai bine îi asculți acasă, în „liniște”? Muzica nu-mi lipsește nici la un drum lung cu mașina. Cînd aveam Supernova, fără CD player, nici măcar cu un amărît de radio și mergeam cu ea la Cluj, Iași sau Timișoara, în momentul în care ne plictiseam cu adevărat, începeam noi să cîntăm ce ne mai aduceam aminte – piese folk vechi și „populare”, Alifantis sau Baniciu, Corul vînătorilor, orice, cîteodată și în funcție de peisaj. Ieșea groaznic, dar era fun. 

Pînă la urmă nu cred că e un semn de îmbătrînire, este vorba doar despre disponibilitatea pe care o ai (sau n-o ai) de a asculta muzică, în anumite momente ale vieții tale. Cînd ești foarte tînăr încerci să fugi de gînduri și te refugiezi în muzică, odată cu vîrsta începi să înveți să le asculți și le aduni ca pe ceva prețios. Și odată cu ele, aduni și sunetele care altădată ți-erau indiferente – un șuierat de locomotivă, claxoane tîrzii, în noapte, zgomotul ploii pe un acoperiș de tablă, undeva la țară, murmurul reconfortant al oamenilor care se conversează într-o cîrciumă, o picătură care cade, cu intermitențe, un fîlfîit de aripi. 

Totuși, mai ascult muzică clasică, îmi place la fel de mult Concertul no.1 pentru pian a lui Ceaikovski ca la 6 ani. Și mai nou, chiar dacă sînt destul de „comerciali”, îmi plac 2Cellos și The Piano Guys.